duminică, 31 martie 2013

Cafeaua de dimineaţă


Cafeaua de dimineaţă

E ca şi oul de raţă.
Are culoare frumoasă.
E nocivă, da’ gustoasă.

Cafeaua de dimineaţă
E cea care te trimite-n piaţă.
Că câr, că mâr, că n-ai lovele,
Te duci, ca să n-ai belele.

Cafeaua de dimineaţă
E mai bună decât ceaiul.
Căci o bei, chiar cu plăcere,
Şi-atunci când îi ronţăi mălaiul.

Cafeaua de dimineaţă
E ca vorba, nu ştiu cui,
Să te cam laşi dus, în viaţă,
Nicidecum, să te opui.

Cafeaua de dimineaţă,
E... cea mai bună la pat.
Să te-atingă, uşor, pe faţă,
Cu-al ei sân, sau fund, bombat!

Ifim, 31 martie  2013


sâmbătă, 30 martie 2013

Ninge, ninge, primăvara!



Ninge, ninge, primăvara,
Veselie-n toată ţara.
Iată, marte-i ca şi trecut...
Urzicile n-au apărut.


Atmosfera este gri,
din Arad-n Adamclisi.
Sub strat de zăpadă gros,
viaţa pare de prisos.

Stă românul la fereastră
optimist, ca floare-albastră.
Privind lung, spre zarea şuie,
cu mâna-ntisă la UE.



Banii de şomaj, se pare,
i-a dat pe trei mărţişoare.
Sperând ca mămica noastră
s-aducă urzici pe coastă.

Dar primăvara, mămica,
Sa-mbătat ca şi nănica.
Şi-n loc să vină la noi, acuşi,
s-a dus pe la alte uşi.

Lăsând plaiul fără rost
şi pe-al său vesel popor,
să se bucure de post,
cu ochii-n televizor.


Pozele-s, cu telefonu'
făcute de Ifim, afonu'.

Ifim, 30 martie 2013

Postarea participă la  jocul HAPPY WEEKEND! - Ediţia 13

vineri, 29 martie 2013

Primăvara 13 din mileniul 3

O primăvară de care ne vom aminti.






Primăvara 13,
 săptămâna 13,
2013,
28 marte,
Târgovişte.
Mai întâi ea,
primăvara mea,
Dana.
Şi ultimul,
mereu,
eu.

luni, 25 martie 2013

Nu ţi se pare?

Nu ţi se pare
că rândunelele
încă nu au sosit?
Oare ce s-a întâmplat,
de-au întârziat?
Gustav Klimt - Female Nude Study

Nu ţi se pare că
nici pomii nu au înflorit
şi berzele, parcă,
încă nu au venit?

Nu ţi se pare că
a trecut mult timp
de când nu ne-am zâmbit? 
Nu ţi se pare
că nici luna
nu s-a mai zărit?
Gustav Klimt - Farmergarden With Sunflower

Din cauza mea oare,
pomii n-au înflorit

când ar fi trebuit?
Nu ţi se pare
că noi doi,
nu ne-am mai iubit?

Nu ţi se pare că
am devenit pentru tine,
povară grea şi inutilă,
iar viaţa ta, cândva
ca un vis, ca o idilă,
acum e doar
un necaz,
fără haz?

Nu ţi se pare că
nu mai sunt ce am fost?
Acuma sunt slut,
arăt ca un prost.
Parcă nu am fost
niciodată bărbat.
Iar de când mă cunoşti,
am fost un ratat?

Din ceea ce,
cândva, am fost,
iată, am devenit
un ramolit,
chiar de prisos,
urât şi caraghios,
necredincios,
anost şi fără rost!

Nu ţi se pare
 dragostea
mă doare
în plin post?!


Ifim, 25 martie 2013

marți, 19 martie 2013

Vine ea, primăvara, vine...


Minunat vine ea,
primăvara.
Anotimp capricios,
cu ploi, flori,
rândunele şi
cel mai lung post.
Totuşi,
e cel mai frumos anotimp
ce vine ca o mireasă.

Atunci, tăcut şi uimit,
între noapte şi zi,
de echinox,
îi deschizi uşa
şi o rogi să-ţi intre în casă.
Ea vine, nici nu ştii când,
uneori, vine tiptil,
poate fi marte, sau chiar april...


În marte când vine,
atunci chiar o vezi,
căci e ca Buna Vestire,
printre mlădiţe verzi.
Se poate întâmpla şi-n mai, chiar,
Să dea primăvara peste tine, iar.
Ea vine plutind,
uşor, ca o petală 
luată de vânt.
Alteori, doar ca să-ţi facă în ciudă
ea vine în zbor, ca o paparudă.
Cel mai frumos însă,
vine primăvara mea.
La fel de frumos vine,
pe cât de frumoasă e ea.
Iar ca să nu mă distragă
se ridică pe vârfuri de picioare
cât e ea de dragă.

Şi păşeşte usor
în vârful picioarelor
peste viaţa mea,
chiar ştiind cât mă doare
plutirea ei peste mine.
Aşa vine ea,
primăvara,
ca tine. 

                               Pentru Dana, soţia şi primăvară mea.
                           
                                Ifim, 19 martie 2013   foto: ifim

duminică, 17 martie 2013

La marginea lumii


Nimic n-o să doară

 
La marginea lumii
Nimic n-o să moară
Din frunză, tacerea îşi face vioară
Din lut vesnicia ne strigă pe nume
Nimic n-o să moară
La margini de Lume
Totul se naşte
La marginea lumii
In ceruri ,cu sămânţă de piatră ,
Aruncă păgânii
Pe pământ ,cu seminţe de stea,
Plâng nebunii
Totul se naşte
La marginea Lumii
La marginea lumii
Nimic n-o să moară
Din clipă în clipă urcăm
Pe veşnica scară
Pământul tăcut,
Mormintele-n cer ni le cară
La marginea lumii
Nimic n-o să moară,
Nimic n-o să fie
Nimic n-o să moară
Nimicul întreg va rămâne,
Nimic n-o să doară.
 
“Nimic n-o să doară”, de Anca Oprescu
(Fotografii din România anilor 1916-1930(Bucegi, Ţara Oaşului), de K.Hielscher şi din arhiva personală IB.)
 
p.s. Postare ce se datorează parţial faptului că mi-a plăcut foarte mult poezia transcedentală a Ancăi Oprescu, parţial faptului că m-am întdrăvenit şi nimic nu mă mai doare ! :D
  1. 1 aprilie 2012 at 12:35 AM | Permalink
    Totul e mort, privind după fețe.
    Doar amăgire, “Nimic n-o să moară”…
    Prin urlet, tăcerea-a ieșit din vioară,
    Iar din lut, veșnicia, muribund, ne imploră:
    Treziți-vă oameni, mai e frumusețea,
    și infinita dragoste, și bunătatea, și glasul cristalin
    al celui drag, și dimineața zilei de mâine,
    când trebuie să fim mai buni decât am
    fost azi.
    00
    Rate this

sâmbătă, 16 martie 2013

Umor cazon (5)


- Ce credeţi despre ultimele manevre? îl întrebă o doamnă pe un general în timpul banchetului.
Care va fi linia principală de ofensivă a armatei noastre?
- Doamnă dragă, credeţi-mă că dacă aş şti, v-aş spune!


- Dom'căpitan, vă rog să-mi daţi o permisie. Nevastă-mea are nevoie de mine.
- Cum, nevastă-ta e mai presus de datoria faţă de ţară?
- Nu, dar mă gândesc că sunt milioane de oameni care au grijă de ţară, pe când, din câte ştiu eu până acum, sunt singurul care trebuie să am grijă de nevastă-mea...

Comandantul batalionului află că soldaţilor li se serveşte hrană proastă la cantină, aşa că năvăleşte în bucătărie, dă deoparte capacul de pe un cazan, ia o lingură şi gustă din zeamă.
- Ce-i porcăria asta? Are gust de lături.
- Păi, să trăiţi dom'maior, asta şi este. În cazanul ăsta avem apa unde am spălat vasele.

Totul e bine când se termină cu bine!
- Vecine, ieri am avut o mică petrecere, noi, cei din fostul escadron de cavalerie. Cred că nu v-am deranjat prea tare?!
- Nu, dar tot timpul ne-am minunat cum de-aţi reuşit să urcaţi caii pe scări, până în apartamentul vostru de la etajul 7!

Control rutier în Rusia:
- Tovarăşe general, raportez!...
- Raportează, raportează aici, frăţioare, nu-i bai: rublele la ruble, dolarii, la dolari... (vezi videoclipul)



Postarea participă la  jocul HAPPY WEEKEND! - Ediţia 11

joi, 14 martie 2013

Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta (1919)

Acest episod, intrat deja în folclor, este unul real şi redau aici descrierea lui făcută de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, între august şi noiembrie 1919. A apărut iniţial în cartea sa "Huzarul negru", 1926, şi a fost preluat în reeditarea cărţii generalului Gheorghe Mărdărescu (foto, pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta), "Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei", 1922, realizată de Editura Marist sub titlul "Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei - şi alte mărturii", 2010.

Genearlul Gheorghe Mărdărescu pe terasa hotelului Ghelert, Budapesta, 1919
Generalul Gheorghe Mărdărescu pe terasa hotelului Ghelert, Budapesta, 1919
…Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă…”. “Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…". Zis şi făcut.
Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atîrne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…
 ....
Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…".
Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire. Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire.
Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.
Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării.
- Cum îl cheamă?
- Don sergent Iordan.
- Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
- Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…
Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! - O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi - poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat! Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi…”. Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie: “Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici...”.
În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mâna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană - un vulpoi de Mehedinţi. Purta capela pe sprânceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adâncă îi stăpânea obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe gât sub urechea dreaptă; mai în sus de mână, pe antebraţul stâng, se zărea o cicatrice respectabilă…
L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu nai-vitate şi scurt: “Peste tot, domnule general”. Şi desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de pânză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…
Şi iarăşi cântecul lui: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…
- Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?
Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie: “E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…”. Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.
General Marcel Olteanu
Huzarul Negru”, 1926
Articol îngrijit de: Cristian Negrea 
Preluare de pe www.istoria.md