sâmbătă, 23 octombrie 2010

Regele unei ţări ploioase

Cum ieşii afară din scara blocului, ploaia măruntă a început să mă biciuiască metodic şi persistent. Mi-am dat seama că uitai umbrela şi m-a încercat o senzaţie de disconfort. Nu-i nimic, îmi zisei, nu mă mai întorc, că n-o să-mi meargă bine. Doar nu-s din zahăr, să mă topesc. În fond, consider că fac doar o plimbare până la serviciul taxe şi impozite locale, care nu e departe, iar o plimbare, fie şi pe o vreme ploiosă, e bună, reconfortantă... şi în timp ce înţeţii paşii, senzaţia de disconfort dispăru. De ce-oi fi ales tocmai astăzi, pe această vreme să merg să-mi plătesc taxele către stat îmi pusei întrebarea, traversând strada pe trecerea de pietoni, moment în care un şofer mult mai grăbit ca mine mi-a atras atenţia atât cu frânele maşinii, cât şi cu un gest familiar obţinut prin îndicarea unei direcţii ascendente, chiar verticale, cu degetul mijlociu al mâinii.
Am luat-o ca pe un salut prietenesc, i-am zâmbit vinovat şi mi-am continuat drumul prin ploaia şi mai deasă parcă. După câteva sute de metri, strada a început să se îngusteze, circulaţia maşinilor a devenit mai aglomerată iar trotuarul... aproape că dispăruse, devenind o cărăruie străjuită de borduri înalte. Făcui puţină echilibristică, văzui locul unde trebuie să ajung, ca un refugiu multcăutat, timp în care, roata unei maşini dădu într-o groapă amplasată strategic şi camuflată bine sub o mică baltă cu apă murdară.
Rezultatul, ca o cascadă în urcare, ca un gheizer răbufnit sau ca un mic torent rapid în căutarea unui drum mai scurt, mă nimerii în plin. De data aceasta, starea de disconfort reapăru mult mai amplificată. Totuşi, m-am consolat rapid, vina fiind a mea în totalitate. Eu eram cel care am trecut prin locul nepotrivit, într-un moment şi mai nepotrivit.
Îmi trecu repede şi-mi văzui de drum. Curând, am ajuns la destinaţie. M-a surprins mulţimea care aştepta. Lume multă şi tristă. Îmbătrânită şi tăcută. Stând şi aşteptând la rând ca să plătească o taxă. Majoritatea, să plătească o taxă nouă, tânără, taxa de habitat, adică de salubritate, dar cu denumirea schimbată şi cu 300% mai mare. Văzând mulţimea încolonată pe mai multe şiruri, unii cu umbrele, alţii fără, poate uituci, aşa ca mine, mi-am adus aminte de vremurile când stăteam la coadă la butelii de aragaz. Totuşi, a trecut ceva vreme de atunci. Au apărut computerele, noua tehnologie şi informatica au revoluţionat viaţa semenilor noştri, făcând-o mai frumoasă şi mai uşoară. Şi apoi, mă gândeam ocupându-mi locul la rând, aşteptăm ca să plătim...
După minute bune, timp în care am bătut pasul pe loc neînaintând niciun metru, întrebai pe cineva de lângă mine:
- Ştiţi cumva ce se întâmplă, de ce nu ne mişcăm?
- Cred că sunt în pauză...
(Va urma...)

4 comentarii:

  1. Erau în aşa-zisa lor grevă, nu?

    RăspundețiȘtergere
  2. Unii erau în pauză, alţii într-un fel de grevă, aşa mi s-a părut. Dar încă nu am terminat. Totul s-a întâmplat la începutul săptămânii trecute.

    RăspundețiȘtergere
  3. Mai nene, dupa o scurta analiza literara a textului, am ajuns la concluzia ca matale ai cam crescut pe langa o apa, cred pe la Olt. "Uitai, zisei, iesii". Poa ma lamuresti si pe mine de care parte a Oltului aparusi.
    Sincer imi place ceea ce scrii si astept cu nerabdare urmatoarea schita. Sper sa fie constructiva critica mea, si nu distructiva, ca atunci tac malc si nu mai comentez, mai ceva ca ministriii nostri.
    Iar la taxe si impozite matale te-ai duis sa admiri peisajul sau sa deranjezi oamenii care munceau pe branci si pe coate "LA STAT"

    RăspundețiȘtergere
  4. Măi "ciobănaşule", eu mă bucur foarte dacă ceea ce spun şi încerc să scriu mai place şi altcuiva, în afară de mine. Dacă ceva e de criticat, nu te sfii s-o faci, căci nu mă supăr, p'onoarea mea!
    De fel, apărui pe malul unei ape, în urmă cu ceva mi bine de juma' de secol. Acea apă şi acum se numeşte Dunărea Veche. Iar locul este exact în inima Deltei Dunării. De altfel, dacă te uiţi la pozele de mai jos sau la cele din albume, majoritatea tratează acest subiect.

    RăspundețiȘtergere

Oricine poate comenta, dar să ţină cont de ceea ce a spus Socrate:
"Vorbeşte ca să te cunosc".