marți, 23 noiembrie 2010

A dat norocu' peste mine!

 
"Dragul meu,
Sunt foarte fericită pentru că mi-ai răspuns prin mail. Cum a fost noaptea trecută acolo în ţara dumneavoastră, cred că ai avut o noapte de odihnă frumoasă şi că atmosfera de acolo, din ţara dumneavoastră este foarte frumosă. Aici, în Dakar Senegal a fost un pic mai cald.
Numele meu este John Grace, am 23 de ani, dar vârsta nu contează, într-o relaţie reală, aşa că eu stau confortabil cu vârsta, hobby-urile mele sunt studiul, mi-ar place să călătoresc, să ascult ceva bun, de asemenea, îmi plac cei ascultători, apreciez cinstea, sinceritatea, adevărul iar antipatiile mele sunt minciuna, invidia, necinstea şi trădarea.
Sunt din Liberia, în Africa de Vest, înaltă de 5,3 ft, am tenul închis, sunt singură, (niciodată căsătorită) şi în prezent, sunt aici, cu reşedinţa în Dakar, ca urmare a războiului civil ce a fost în ţara mea în urmă cu câţiva ani. Tatăl meu, Dr Andrew John a fost directorul general al ANDREWS INDUSTRIAL COMPANY (Ltd), în Monrovia (capitala Liberiei), până într-o dimineaţă când rebelii au atacat casa noastră şi mi-au ucis mama şi tatăl cu sânge rece.
Astfel că a trebuit să mă refugiez în Senegal, o ţară apropiată. Folosesc computerul din biroul unui reverend care mi-este ca un tată pentru a trimite aceste mesaje către tine.
Aş dori să ştiu mai multe despre tine. Ce-ţi place şi displace, hobby-urile tale şi ceea ce faci în presently. Doresc să-ţi spun mai multe despre mine în următorul meu mail. Acestea sunt fotografiile mele. Doresc să-mi trimiţi pozele tale pentru a te vedea! Sper să aud de la tine numai veşti bune.
A ta pentru totdeauna care te iubeşte, Grace"
Posted by Picasa
 
"Dragul meu,
Cum te simţi azi? Sper că totul este bine cu tine. Aici este un pic mai cald, în Dakar Senegal. În această tabără ne sunt permise ieşiri doar în zilele de luni şi sâmbătă din săptămână. Este ca la închisoare, dar sper că zeii vor avea grijă de Grace şi voi ieşi în curând de aici.
Nu am niciun frate, soră sau rude la care să pot merge. Toate rudele mele au fugit în mijlocul războiului. Singura persoană pe care o am aici este Rev Samuel Anthony, care este pastor la Biserica lui Hristos-regele. El se poartă frumos cu mine şi mă lasă în biroul lui, pentru zece minute la computer, atunci când vreau să-mi verific şi să răspund la email-ul meu. Aici în tabără sunt două pensiuni, una pentru bărbaţi şi alta pentru femei.
Numărul de telefon al pastorului este 00221765900475, puteţi să-l apelaţi şi spuneţi-i că doriţi să vorbiţi cu mine, el va trimite după mine la cămin. Ca un refugiat, aici nu am niciun drept sau privilledge, fie că este vorba de bani sau orice altceva, pentru că este împotriva legilor acestei country. Eu vreau să-mi pot termina studiile, pentru că am făcut doar primul an, înainte de întâmplarea tragică ce m-a adus în această situaţie.
Vă rog să ascultaţi asta, am la mine certificatul de deces şi declaraţia de cont ale tatălui meu, pentru că atunci când era în viaţa, el a depus o sumă de bani într-o bancă, pe numele meu. Suma în cauză este de $ 8.6 M (opt milioane şase sute de mii de dolari).
Deci, aş dori să mă ajutaţi să transfer aceşti bani în contul dvs. Şi din el să-mi trimiteţi nişte bani pentru a obţine documentele şi biletul de avion necesare călătoriei pentru a veni să mă întâlnesc cu you. Eu am păstrat acest secret faţă de oamenii din tabără, iar singura persoană care ştie despre asta este reverendul, pentru că el este ca un tată pentru mine. Deci, în lumina celor de mai sus, aş dori să-l păstrezi şi să nu-l spui la nimeni, pentru că mi-e teamă să nu-mi pierd viaţa şi banii, dacă oamenii află despre acest secret.
Aminteşte-ţi că eu îţi ofer toate aceste informaţii din cauza încrederii pe care mi-ai câştigat-o. Eşti înţelegător, cinstit, veridic, un om de viziune, adevărat şi harnic. Engleza nu este limba mea favorită, dar mă descurc foarte bine. Să ai o zi frumoasă şi te rog să te gândeşti la mine. Salutări, a ta, Grace"
Posted by Picasa
Notă: Aceste două scrisori (în engleză) le-am primit pe adresa de e-mail ieri, respectiv astăzi. Trebuie să recunosc, măcar pentru o clipă, am fost în culmea fericirii!:)

luni, 22 noiembrie 2010

Esenin: Focul vânăt e gonit de vânt...

 
Focul vânăt e gonit de vânt,
Zările-au uitat să mă mai doară...
De iubire-ntâia oară cânt,
La scandal renunţ întâia oară.
Posted by Picasa
 

Am fost crâng părăginit pe loc,
La femei şi vodcă dam năvală...
Azi nu-mi place să mai beau, să joc,
Să-mi pierd viaţa fără socoteală.
Posted by Picasa
 
E de-ajuns să te privesc tăcut,
Să-ţi văd ochii plini de tot înaltul,
Ca uitând întregul tău trecut,
Tu să nu mai poţi pleca la altul.

Tu-mers gingaş, tu-surâsul meu,
Dac-ai şti, cu inima-i pustie,
Cum poate iubi un derbedeu
Şi cât poate de supus să fie,
Posted by Picasa
 
Cârciumile le-aş uita pe veci,
N-aş mai şti nici versul ce înseamnă,
De-aş atinge-aceste braţe reci
Şi-al tău păr ca floarea cea de toamnă...
Posted by Picasa
 

Veşnic te-aş urma pe-acest pământ,
Depărtarea mi-ar părea uşoară...
De iubire-ntâia oară cânt,
La scandal renunţ întâia oară.
Posted by Picasa

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Floarea inimii

 
"Nimic nu este mai trecător decât forma exterioară, care se vestejeşte şi se trece ca florile câmpului la venirea toamnei... Numai sufletul, după voinţa Domnului, străluceşte ca o lumină şi nu se va stinge în vecii vecilor." Mergeam pe o cărăruie având în minte aceste cuvinte ale lui Umberto Eco când privirile mi-au fost atrase de câteva tufe de păducel, cu ultimele fructişoare aproape stafidite, agăţate de crenguţele plăpânde, certificând această toamnă nefiresc de lungă. Aşa mi-a venit ideea unui subiect care nu poate provoca nici supărare şi nici enervare.
Posted by Picasa
 
Păducelului i se mai spune şi “Floarea inimii”. Nici o altă plantă din lume nu ştie să vindece inima precum el. Când îl întâlniţi prin păduri sau pe margini de drum, faceţi o plecăciune în faţa lui şi aduceţi-vă aminte de aceste cuvinte. Se mai numeşte "gherghinar" şi înfloreşte la început de mai, umplând dealurile şi pajiştile cu albul incredibil al milioanelor sale de petale mărunte scuturate de vântul primăverii. Florile păducelului sunt unul din cele mai folosite remedii vegetale din lume, fiind cel mai puternic medicament în tratarea bolilor de inimă şi a celor vasculare.
Puţine plante din lume au fost atât de studiate şi confirmate ca având valoare terapeutică. În anumite colţuri ale lumii această plantă este numită "laptele bătrânilor", aluzie la culoarea albă a florilor sale şi la proprietăţile tămăduitoare excepţionale pe care păducelul le are asupra celor care au ajuns la vârsta a treia. Păducelul este un arbore de trei până la şapte metri înălţime, ramurile sunt terminate cu spini iar frunzele sale sunt de un verde deschis, adânc crestate şi nu foarte mari. Creşte începând cu zonele joase de câmpie şi până în ariile submontane, perioada de înflorire fiind începutul lui mai - începutul lui iunie. Cele mai bune efecte medicinale le au florile, care se culeg în ciorchine (cu tot cu frunze), atunci când încă nu au început să se scuture. Imediat dupa recoltare se pun la uscat (altfel se încing şi devin brune la culoare, semn ca s-au stricat), în strat subţire, în locuri umbroase, lipsite de umiditate şi bine aerisite. Atunci cand frunzele foşnesc precum hârtia, iar codiţele florilor îşi pierd elasticitatea, rupându-se când sunt îndoite, uscarea s-a terminat şi pot fi puse spre păstrare, cel mai bine, în pungi de hârtie. Din florile de păducel (care sunt considerate printre cele mai bine tolerate şi mai nenocive remedii din lume) se pot prepara tincturi, pulberi, sirop, infuzii sau banalul ceai, toate acestea fiind bune în tratarea unor boli precum hipertensiunea, tensiunea arterială oscilantă, ischemie (insuficienţă) cardiacă, anghină pectorală, prevenirea infarctului, sechele postinfarct, aritmie cardiacă, colesterol, nevroze, stări de anxietate, atacuri de panică, agresivitate mărită, tulburări de panică la copii etc. Tratamentul de lungă durată cu flori de păducel are efecte aproape magice asupra persoanelor în etate.
Iar a vorbi despre păducel cred că este mult mai util şi mai oportun decât a vorbi despre politică, economie, criză, poliţie, mită, interlopi, frig, cai morţi şi aşa mai departe.

Posted by Picasa

vineri, 12 noiembrie 2010

Lucian Blaga: Strofe de-a lungul anilor

Când prin oraş calci lin pe străzi
sămânţa ulmilor, şi-n mers
în adevăruri limpezi crezi -
mai e nevoie de vreun vers?

Când muşchiul de pădure mult
ne-alină-n vară verde dor
şi glasul picurat ţi-ascult -
mai e nevoie de-un izvor?

Când în bătaia vântului
mlădie umbli pe colnic,
pe-ntinderea pământului
mai e nevoie de vreun spic?

Când între lipsă şi prisos
ne bucurăm de câte sunt
şi cântă pe subt glii un os -
mai e nevoie de cuvânt?

Când îţi ghicesc arzândul lut
cum altul de Tanagra nu-i,
din miazănoapte până-n sud
mai e nevoie de statui?

Când hoinărind, alăturea,
noi mână-n mână ne găsim
cu ochii la aceeaşi stea -
mai e nevoie de destin?

Când împlinirile ne cad
subt galaxia ca de fum
şi prin miresmele de brad -
mai e nevoie de vreun drum?

De-ar fi să dăinuiesc nespus
în gândul tău, pământ ce sânt,
din răsărituri la apus
mai e nevoie de-un mormânt?
Sofia Rotaru - Melancolie ( Romanian Language )

joi, 11 noiembrie 2010

Rosa Branca

 
Într-un "noiembrie de vară târzie", aflu de la Mirela Pete că astăzi, 11 noiembrie, bucureştenii pot merge la Sala Palatului să o admire pe Mariza şi să asculte muzică fado de calitate. Iată deci, încă un motiv să fiu invidios pe bucureşteni.
Posted by Picasa

Nikolay Baskov "Those Were the Days"

marți, 9 noiembrie 2010

Vagonul cu dale

            Dimineaţă, "la prima oră", sunt chemat în biroul comandantului.
- Căpitane, vezi că am fost anunţaţi că ne-a sosit în gară un vagon cu dale de beton. Treci pe la GAZ, alegi de acolo doi soldaţi, că din altă parte nu am de unde să-ţi dau, mergi cu ei în gară, la rampă şi descărcaţi vagonul. Când sunteţi gata, dai un telefon la unitate ca să trimitem o maşină pentru transportul acestora.
- Am înţeles!
Trec eu pe la GAZ, aleg doi soldaţi pe principiul voluntariatului (se oferiseră toţi!) şi merg cu ei la gară, cale de vreo 5-6 km. Cam într-o oră ajungem în gară, dar vagonul încă nu fusese tras la rampă. Aşteptăm noi câteva ore bune până când, într-un sfârşit, este tras vagonul la rampă. Ne-a luat ceva timp până să ne dumirim şi să observăm dalele. Când am văzut despre ce e vorba, dau fuga la cel mai apropiat telefon public, pentru a-l informa pe comandant.
- Ia spune căpitane, gata, l-aţi descărcat?
- Încă n-am început, domnule comandant...
- Cum aşa, ce-aţi făcut până acum? Unde aţi umblat?
- Domnule comandant, vă rog să-mi permiteţi să raportez...
- Nu permit nimic, m-ai dezamăgit! Ce-aţi făcut până acum? Trebuia să zburaţi cu dalele alea... Cred că ţi-ai ales nişte mormoloci de soldaţi...
- Domnule comandant, raportez că...
- Nu raporta nimic! De ce nu v-aţi apucat de treabă?
- Din cauza dalelor!
- De ce aşa? S-aud?!
- Nu sunt decât zece bucăţi. Iar fiecare bucată cântăreşte 2,7 tone...

Scrisoare de pe Frontul de Est

În anul 2010, la un simpozion organizat de Asociaţia Naţională “Cultul Eroilor” Filiala Dâmboviţa dedicat Zilei Eroilor, am avut deosebita cinste şi onoare să prezint o scurtă alocuţiune dedicată eroilor tanchişti dâmboviţeni.
Printre cei omagiaţi atunci se afla şi Căpitanul Apostol A. Nicolae, comandant Companie tren batalionar în Regimentul 1 Care de Luptă, participant la Bătălia de la Stalingrad, care şi-a pierdut viaţa în ziua de 22 noiembrie 1942, în luptele pentru ieşirea din încercuire ce s-au dat în apropierea localităţii Donschinschij.
Alocuţiunea am prezentat-o în calitate de ultim comandant al Batalionului 1 Tancuri “Vlad Ţepeş”, unitate considerată a fi continuatoarea tradiţiilor de luptă ale celebrului Regiment 1 Care de Luptă.
Cu ochii pe lista eroilor, incompletă dealtfel, cuprins de o emoţie nedisimulată, am concluzionat că “şi sfinţii se trag din eroi”.
În viaţă, omul trece prin momente pe care nu le poate anticipa, dar care îl marchează profund.
Un asemenea moment mi-a fost dat să-l trăiesc la mai puţin de trei luni după simpozionul dedicat Zilei Eroilor.
Atunci l-am cunoscut pe eroul CĂPITAN APOSTOL A. NICOLAE (27 iunie 1909-22 noiembrie 1942). Răsfoind documentele puse la dispoziţie, cu generozitate, de către fiul acestuia, “soldăţelu’ lui tăticu” atunci, în vârstă de 3 anişori, iar acum, venerabilul domn Florin Apostol, probabil că am trăit cea mai onorantă şi mai semnificativă experienţă ce mi-a fost dată, ca fost comandant al unei unităţi de tancuri din Târgovişte, localitate care este considerată ca fiind leagănul tancurilor, mai exact, locul de naştere şi de instrucţie al celei mai celebre unităţi de tancuri din ţară: Regimentul 1 Care de Luptă.
Printre documentele puse la dispoziţie s-au numărat câteva fotografii ale căpitanului erou, brevetele distincţiilor primite în activitate şi pe cele post-mortem, carnetul comandantului de subunitate pe care l-a avut asupra sa în ziua nefastă când trupul i-a fost sfârtecat de schijele unui obuz, scrisoarea comandantului R.1 Care de Luptă, colonelul Emilian Ionescu precum şi cea a unui camarad şi subordonat, locotenentul Constantin Dumitra adresate soţiei eroului, doamnei Apostol. Fac precizarea că toate documentele ce mi-au fost puse la dispoziţie sunt în original.
Mai departe, cuvintele fiind de prisos, las documentele să vorbească.

 
Posted by Picasa
 
Posted by Picasa

15 Decembrie 1942

Mult Stimată Doamnă,

La ora 5.15, în ziua de 22 noiembrie 1942, mult iubitul şi mult doritul Dvs. Soţ, mult iubitul şi respectatul nostru Căpitan Nicu Apostol şi-a dat sfârşitul în luptele pentru ieşirea din încercuire ce s-au dat în apropierea localităţii Donschinschij.
Moartea i-a fost fulgerătoare produsă de o schijă de obuz ce i-a pătruns în partea stângă a corpului. A fost înmormântat în ziua de 23 noiembrie 1942, în apropierea localităţii Malaia Donschinska.
Vă înţelegem durerea ce vă produce moartea valorosului, iubitului şi neuitatului Dvs. Soţ.
Gândiţi-Vă însă că şi-a dat viaţa pentru apărarea Ţării, pentru apărarea căminului Său Drag, cuibuşor de fericiri, pentru apărarea celor ce i-au fost atât de dragi – Florinel – soldăţelu’ lui tăticu, cum obişnuia să-i spună, pentru mult iubita şi neîntrecuta Sa Soţie.
Şi-a dat viaţa pentru ţară şi Neam, intrând în rândul Sfinţilor Neamului, Eroilor. Eroii nu se plâng, Eroii se preamăresc.
Preamăriţi-Vă soţul mult Stimată Doamnă, mort fiziceşte în ziua de 22 noiembrie 1942, rămas pentru totdeauna Viu în Istoria Neamului Românesc.
Dumnezeu să Vă întărească pentru a putea suporta greutatea pe care soarta V-a hărăzit-o.
Ofiţerii, subofiţerii şi trupa din Compania Tren Bat.II se gândesc cu drag la multiubitul şi neuitatul lor comandant păstrându-I veşnică amintire.

Lt. Constantin Dumitra
Posted by Picasa
 
Posted by Picasa
Eroul Căpitan APOSTOL A. NICOLAE (27 iunie 1909 - 22 noiembrie 1942)

 
Posted by Picasa
 
Posted by Picasa

duminică, 7 noiembrie 2010

Despre dezamăgiri, cu tristeţe

 
Posted by Picasa
Ştiu că unele lucruri vor părea neverosimile. Îmi asum acest risc, vorbind despre unele dezamăgiri pe care le-am trăit. Nu mă cunoaşte multă lume. Poate două-trei mii de soldaţi, împrăştiaţi prin localităţile României, cu care, cum se spune, am mâncat din gamelă, câteva sute de foşti subordonaţi, câteva sute de ofiţeri şi subofiţeri, zeci de prieteni, locuitorii satului Mila 23, rudele şi cam atât. Am trecut prin destule momente critice din care am învăţat câte ceva. Dau doar două exemple. Odată, în copilărie, fiind singur în barcă, pe un canal, am fost prins în siajul unui remorcher care trăgea două bacuri dormitor, cu turişti. Întrucât nu a redus viteza, canalul fiind foarte îngust, barca mi-a fost lovită şi prinsă sub unul din cele două bacuri. A trebuit să fac pe submarinul, să am inspiraţia de a mă da la fund, să aştept trecerea convoiului şi să ies la suprafaţa apei, în aplauzele turiştilor, scăpând astfel nevătămat. Cealaltă întâmplare a avut loc pe timpul unui exerciţiu cu trageri de luptă cu tancul, când încărcătorului meu (eu fiind comandant de tanc), i-a scăpat din braţe lovitura de 100 mm. Dacă pica în şurubul port-amorsă, eram de mult în Cosmos, nemaifiind nevoie să aştept transportatorul stelar ce ne va vizita prin 2012, cum anticipează cineva.
Dar să trec la subiect. Mi-aduc aminte de o dezamăgire pe care am trăit-o în urmă cu mai mulţi ani. Eram şeful biroului operaţii la o mare unitate mecanizată şi făceam parte din echipa de elaborare a documentelor şi conducere a unei aplicaţii importante. Într-o anumită etapă a acesteia, împreună cu ceilalţi colegi, după o jumătate de noapte de lucru neîntrerupt, am elaborat un ordin pentru unitatea al cărei direcţional eram şi al cărei comandant mi-era prieten. Ordinul era, zic eu, "ca la carte" iar comandantul meu, după ce l-a văzut, mi-a spus: "Bine băiete, aprob, semnează-l dumneata pentru comandant şi dă-i drumul spre executare". A doua zi, la ora stabilită, împreună cu o mare comisie venită în control de la eşaloanele superioare, ne deplasăm la unitatea în cauză pentru a urmări decizia comandantului, în conformitate cu procedurile standard. Mă şi gândeam la frumoasele aprecieri ce vor răslăti o muncă făcută cu inspiraţie, profesionalism şi dăruire. Da' de unde! Ce-i vizaţi, au ignorat ordinul, răspunsul prietenului meu, comandantul unităţii respective fiind "Eu nu primesc ordine de la această persoană!", adică, de la mine. Dar surpriza a continuat, cel care trebuia să tranşeze situaţia, adică superiorul meu, a procedat lamentabil, lăsând ca toate oalele să se spargă în capul meu, neprotejat de cască! Desigur, am trăit multe alte dezamăgiri. Dar cea mai recentă, am trăit-o astăzi, ascultând cum o anumită persoană îl făcea "versificator" pe poetul Adrian Păunescu. Mi-aş permite o întrebare: Ale cui versuri a versificat?

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

IN MEMORIAM

 
Posted by Picasa
Mâine, Duminică 7 Noiembrie 2010, aceste clopote, printre care este şi cel al inimii mele, vor bate pentru Marele Poet Român ADRIAN PĂUNESCU. De acum şi pentru totdeauna, EL va sta, alături de EMINESCU!
Posted by Picasa

Scrisoare mamei

Serghei Esenin - 1924
 
Posted by Picasa
Oare mai trăieşti, bătrână mamă?
Ţie cu supunere mă-nchin!
Mica-ţi casă, seara de aramă,
Lumineze-o paşnic şi senin.

Mi se scrie că eşti tulburată,
Că ţi-i dor de mine ne-ncetat,
Că ades baţi drumul, supărată,
În paltonul vechi şi demodat.

În albastre seri ţi se năzare
Gând pustiu, ce lacrimei dă val,
Că la crâşmă, într-o-ncăierare,
Mi s-a-nfipt în inimă-un pumnal.

Mamă, nu-i nimic! Delirul fură
Gândul tău, ducându-l spre prăpăd;
Nu-s beţiv chiar în aşa măsură,
Ca pierind, să nu te mai revăd.

Ca-n trecut mi-i inima duioasă,
Am un vis, un vis pe care-l storc:
Să mă smulg din dorul ce m-apasă
Şi la noi acasă să mă-ntorc.

Eu voi reveni pe când răsfaţă,
Pomii-n floare, satul meu tăcut.
Dar să nu mă scoli de dimineaţă
Cum cu ani în urmă ai făcut.

Nu trezi deşertăciunea crudă,
Nici regretul că mă risipesc.
Prea devreme, pierdere şi trudă,
Mi-a fost dat trăind să pătimesc.

Să mă rog, tu nu-mi mai da poveţe!
Nu-i nevoie! Duse-s câte-au fost.
Numai tu-mi eşti reazăm la tristeţe,
Numai tu dai vieţii mele rost.

Fie-ţi deci neliniştea uitată,
Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat.
Nu mai bate drumul supărată,
În paltonul vechi şi demodat.
 
Posted by Picasa
Foto: Ifim
Sergey Esenin's Letter to Mother - Alexander Menshikov

vineri, 5 noiembrie 2010

De la cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.

Adrian Păunescu, 31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă.

(poezie primită de la "ciobănaşul" / http://ciobanasul.wordpress.com / astăzi, 5 noiembrie 2010, ora 09.00)

miercuri, 3 noiembrie 2010

Partea bună a crizei

N-am încotro, trebuie să încerc şi cu politica! Aia nu merge, ailaltă e învechită, astălaltă nu interesează pe nimeni, ba că n-are usturoi, ba că nu are destulă sare şi piper... ce mi-am zis atunci? Ia s-o dau şi eu pă politică, că asta merge în orice situaţie. Numai gura să te ţină, vorbeşti la foc automat cu mici pauze pentru o gură de apă şi eventual, pentru completarea muniţiei logoreice. Că la final, oricum nu ai spus nicio noutate, nimic important sau relevant, ci doar aşa, ai vorbit ca televizoru'!
Da românu' fără politică nu poate! În familie, chiar în nucleul societăţii, politica stă alături de existenţă, de iubire, de credinţă, de foame, de frig şi de toate celelalte neajunsuri, este chiar bârfa cea atât de necesară pentru a respira. Dacă până mai ieri, partidul era în toate, astăzi, cu mândrie trebuie să recunoaştem că politica e-n toate.
Bine, da' dacă m-apuc să fac politică, despre ce să vorbesc? Păi despre drumurile noastre toate... Nimic nu e mai simplu să răspunzi la întrebarea "de ce drumurile noastre sunt proaste?" Păi dacă în urmă cu vreo 10 ani cineva a avut ideea să lanseze sloganul "Aici sunt banii dumneavoastră!" indicând cu precizie până şi locul unde au fost îngropaţi, ne mai miră faptul că toate drumurile sunt presărate cu gropi?
Sau să luăm criza, bat-o vina! Toată lumea comentează numai părţile ei negative. Dar nimeni nu vede ce mare bine ne-a făcut. Ne-a scos din tranziţie!

marți, 2 noiembrie 2010

Ancheta (continuare)

- Stai jos pe lada aia, ia d'aici o coală de hârtie... ceva de scris ai?
- Am, da' le-am lăsat în porthart, nu ştiam pentru ce sunt chemat...
- Ia d'aici un pix şi nu te mai preface că nu ştii. Ia zii, de nişte peşte n-ai auzit, nu cunoşti nimic? Peş-te, ai adus?
- Nu înţeleg, tovarăşe colonel.
- Nu are rost să joci teatru cu mine! În sesizare scrie clar că ai adus peşte, cui, cât, când... Nici acum nu-ţi aminteşti?
- Ba da, acum îmi amintesc, s-a întâmplat în urmă cu vreo două săptămâni...
- Aşa te vreau! Gata, apucă-te şi scrie! Trage lada aia mai aproape de masă să stai ca lumea şi scrie: De-cla-ra-ţi-e!
- Păi nu am ce să declar!
- Da, bine, zi-i "notă explicativă" şi scrie odată, că prea tragi de timp. Şi spunându-mi asta, a început să umble prin încăperea care adăpostea arhiva unităţii şi care se vede că a fost transformată în mare grabă într-o sală de anchetă.
Preţ de câteva clipe am stat şi m-am gândit, apoi am trecut la scrierea notei explicative. Iniţial, l-am văzut cum trăgea cu coada ochiului să vadă dacă mă conformez, dar când a văzut că am început să scriu folosind o caligrafie la care nu se aştepta, s-a dus la fereastră, a deschis-o şi aproape mulţumit, a aprins o ţigară. Am scris fără grabă, timp de 10-15 minute, vreme în care colonelul şi-a făcut de lucru prin cameră, învârtind nişte chei într-o legătură.
Când m-a văzut ridicându-mă, s-a apropiat şi aproape că mi-a smuls hârtia scrisă pe ambele feţe.
- Ia să vedem ce avem aici, începuse el s-o citească. Deci aşa, pe data de, ai fost în permisie, ai trecut pe la... care ţi-au dat, la drum, nişte peşte prăjit?!
- Ce-i asta locotenente? Îţi baţi joc de mine?
- Nu, tovarăşe colonel! Acestea sunt faptele. Am trecut pe la naşii mei care mi-au dat la drum un pacheţel cu vreo opt-zece bucăţi de peşte prăjit...
- Şi asta ai dus comandantului tău?
- Comandantului meu nu am dus nimic, dar s-a întâmplat să treacă pe terenul de instrucţie în ziua următoare, la ora de gustare şi l-am invitat de am servit gustarea împreună.
- Sigur este adevărat tot ceea ce spui? Vezi că dacă nu spui adevărul, rişti sancţiuni drastice!
- Acesta este adevărul.
- Sigur nu ai omis nimic?
- Ba da, peştele prăjit era caras...
- Da? Şi...
- ... şi era carbovat...
- Ce naiba mai e şi asta?
- Crestat, adică... aşa se taie carasul pentru prăjit...
 
Posted by Picasa