sâmbătă, 28 decembrie 2013

Da, domnilor juraţi!
Asta nu are treabă cu America!
Pentru că SUA menţine echilibrul,
dar nu şi debandada,
care se numeşte
în limba romănă
DRAGOSTE

vineri, 27 decembrie 2013

Te iubesc!

Acum, după ce m-am deconspirat,
e destul de dificil ca să reiau lucrurile de la capăt,
adică, de unde au început.
Cum naiba, capătul poate fi început,
asta e o treabă care vă priveşte!
De fapt, eu am vrut să spun
"Te iubesc"
unei singure persoane,
dar care dispare,
ca şi nisipul din mare,
ca şi răsaritul din zare,
ca şi omătul din cale,
ca şi ceaţa din vale,
ca şi sărutul ce doare.

joi, 26 decembrie 2013

Rampa

La drept vorbind, chestia asta, a prins şi a făcut bine la mulţi, unii fiind lansaţi la grade superioare, pe care nici nu le-au visat vreodată!
Ca de obicei, eu eram în afara celor norocoşi.
Comandantul brigăzii ceru, aşa cum e şi normal, scrie şi în procedură dealtfel, să se citească îndeplinirea sau executarea sarcinilor reieşite din şedinţa de lucru anterioară, adică cea de luna trecută, la care eu nu am participat. Asta nu e o scuză să fiu alături de subiect, pentru că primisem scris, ordinul ăsta, cu executarea rampelor  până săptămâna trecută, pentru persoanele cu handicap, mai ales pentru cele cu dizabilităţi locomotorii... 
Nu ştiu de ce naiba, am crezut că nu se referă la unitatea mea, eu mă chinuiam cu plecarea oamenilor, adică a subordonaţilor la alte unităţi, cu tragerile, care deşi trebuiau să înceteze, aiurea, parcă s-au înmulţit şi trebuia să le executăm, cu arhivarea documentelor, lucru foarte important, din punct de vedere militar şi istoric, cu cineva, de la eşalon, care-mi băga sula-n coaste să părăsesc încăperile şi pavilionul (clădirea comandamentului unităţii) şi aşa mai departe... Noroc cu cele două ştampile, pe care le ţineam în buzunare, şi care acţionau asupra mea ca o ancoră, sau ca un balast!
După ce ăilalţi comandanţi de unităţi raportară ce şi cum, veni şi rândul meu:
- Domnule colonel, asupra acestei probleme, nu am insistat! Ştiţi că unitatea este pe punct de desfiinţare...
- Cum îţi permiţi să nu execuţi ordinul?
- Nu e vorba că nu l-am executat şi că nici nu l-am analizat, dar i-am întrebat şi pe subordonaţii mei, cei care au mai rămas, dacă vreodată, în istoria unităţii, s-a întâmplat ca vreo persoană cu handicap să dorească să vină în unitate şi să urce în comandament, şi mi-au spus că da, dar foarte rar, iar atunci l-au luat de la poartă, pe sus, cu căruţ sau cârje, cu tot...
- Deci, neexecutare de ordin!
- Hai lăsaţi-o! Ţara arde şi baba se piaptănă!
- Cum îţi permiţi, domnule locotenent-colonel!?
- Uitaţi, îmi permit! Cum puteţi să-mi cereţi aşa ceva? Peste o săptămână vom părăsi cu toţii acea clădire, iar dumneavoastră îmi cereţi să fac rampă de acces pentru handicapaţi? În unitate, toţi suntem sănătoşi şi nu avem nevoie de rampe!
Doar în Armată se poate întâmpla asta: fă aia şi aia, că aşa e ordinul!
Cu ce, cu cine şi de ce... Iorgu!
Lăsaţi-mă în pace cu rampele voastre de handicapaţi, ce sunteţi!
În acea perioadă, în multe unităţi şi instituţii militare de prestigiu, apăruseră astfel de rampe, o adevărată sfidare la adresa gravităţii Pământului, ca şi o completare la planul arhitectonic şi ca o expresie a dizabilităţilor mintale a celor care le-au înfăptuit, la ordin!

Cer iertare persoanelor cu dizabilităţi, 
pe care le respect şi de care sunt alături!
Ifim



sâmbătă, 21 decembrie 2013

Prima rachetă

         Stăteam singur şi priveam prin geam, neavând ce să fac.

„Regele unei ţări ploioase”, cartea lui Freeling, o uitasem, cred că în tancul lui Tofăleanu, atunci când a trebuit să demonstrez că turela se mişcă, adică se învârte, dacă nu e blocată.
Prin faţa ochilor mei, se perindau, pasager, când încolo, când încoace, oameni, camarazi de-ai mei, care arătau ca nişte umbre.
-         Haideţi, toa’lent-major, daţi-mi şi mie nenorocita aia de armă...
-         Imediat nea’Marine, vă servesc cu plăcere! Dar să aveţi mare grijă de ea, pentru că...
-         Da, ştiu s-o folosesc, dar am crezut că în viaţa asta, nu va mai fi nevoie de ea...
-         Bine, ai dreptate! Dar pentru orice eventualitate, fii atent aici, verifică ceea ce-ţi spun şi semnează aicişa, în registru...
- Semnez, bine toa’le-major, da’ să nu credeţi că voi căra după mine această povară!
-       Facă-Se voia celui de Sus, nea Marine! Ştii că n-o fac de capul meu. Crezi că mie-mi convine să stau închis, aici, acum?
-         Ştiu, toa’le-major, să vă dea Dumnezeu sănătate! spuse nea Marin şi dispăru după uşă.
Rămăsesem iar singur. Trebuia deja demult să fi fost schimbat din serviciu, dar, aşa cum mi s-a spus, era o situaţie excepţională!
Căpitanul Gheorghiu Dan, cel care era adevăratul OS, eu fiidu-i doar ajutor, plecase în fruntea Detaşamentului pe care-l conducea,  iară eu, iar, singur!
Aveam în faţă un pupitru cu patru telefoane. Frumos pupitru, dar doar atât, pentru că niciunul nu funcţiona. Mai aveam, lateral, un ATI-52, cu manivelă. Ridic receptorul şi învârt un pic la manivelă...
-         Daaaaaa! Fiţi atenţi, pleacă lovitura!
Nu am avut timp să reacţionez, căci o străfulgerare, urmată de un zgomot teribil, mi-au întrerupt singurătatea.
O rachetă CUB a regimentului vecin, îşi luase zborul!

vineri, 20 decembrie 2013

Dimineaţă de decembre


           Ziua de 20 decembrie 1989 începuse frumos. Un soare roşu, strălucitor, rotund, uriaş se ridica dinspre fabrica de ciment.
Deşi trecuse bine de ora şapte, câţiva soldaţi, cei care fuseseră schimbaţi la şase, dormeau duşi.
Mă uitam prin geam la spectacolul dimineţii de decembrie şi încercam să fac ordine printre gânduri. Intram în cea de-a patra zi de alarmă, noaptea fuse scurtă, căci a trebuit să dovedim o marmită de vin şi un sfert de porc, aduse de comandant. Şi nici nu m-am bărbierit de patru zile, căci nu am avut apă.
-         Ifime, du-te la băieţii din raion şi vezi ce se întâmplă pe-acolo, îmi strigă locotenent-colonelul Simion, comandantul batalionului, autorul fizic şi moral al mahmurelii mele, care venise în seara precedentă de la pomana porcului, probabil, cea mai grăbită.
-         Asta şi voiam să fac, dar mai sunt documentele ramase necompletate...
-         Lasă-le în grija mea, tu du-te acolo şi vezi ce fac băieţii!
-         Gata, am plecat!
Chiar dacă nu ieşeam din perimetrul cazărmii, era aproape un kilometru până la poziţia primului tanc din coloana de zece. Încă nu primisem ordin să intrăm în dispozitivul de luptă. Pe drum m-au întâmpinat doar câţiva căţeluşi, iar când am aruncat o privire înapoi, urmele bocancilor mei străluceau în bruma dimineţii însorite.
-         Tovarăşe locotenent-major, compania 1 tancuri este... mă întâmpină comandantul companiei, locotenentul Chilău.
-         Bună dimineaţa Gabi! Ia zi, le-aţi renumărat?
-         De două ori, tovarăşe locotenent-major!
-         Şi?!
-         Acelaşi rezultat! Două cartuşe lipsă!
-         Aţi căutat peste tot, prin jur, prin tanc, chiar şi pe sub placa rotativă?
-         Peste tot! Stănică (plutonierul Stan Ştefan) zice că lipseau din cutie.
-         Crezi că e posibil ca cineva să le fi sustras? Avem atâţia soldaţi unguri...
-         Exclus, tovarăşe locotenent-major! N-ar fi luat doar două cartuşe! Şi apoi, ce naiba să facă cu ele? Să şi le bage în c...?
-         Sunt de aceeaşi părere! Aşa e... deci, din treizeci şi cinci de mii de cartuşe, lipsesc două...
-         Exact!
-         Cine mai ştie de treaba asta?
-         Doar Stănică, eu şi cu dumneavoastră!
-         Te rog, ai grijă să nu mai afle şi alţii, că nu-mi arde să ne înregistrăm cu vreun eveniment deosebit acum, la sfârşit de an!
-         Şi cum o scăldăm?!
-         Vedem noi! Parcă săptămâna viitoare avem trageri şi e foarte simplu să reglăm numărătoarea. Sper că alarma asta n-o să ţină la nesfârşit!
-         Corect! Cu proiectilele ce facem? Le mai introducem în tanc sau nu?
-         Ai făcut ce ţi-am cerut? I-ai antrenat pe băieţi pentru introducerea şi scoaterea muniţiei în/din tanc?
-         Da! Iată, proiectilele din lăzile de deasupra sunt lustruite!
-         Găbiţă, nu am reuşit să obţin anularea ordinului cu introducerea muniţiei în tanc, mă refer la cea de tun, la aceste proiectile, lua-le-ar naiba! Vom trece la introducerea lor în tanc! Să vezi ce-o să ne aştepte la reconservarea acestora, la cât de fiţos e şeful depozitului de muniţie!
În timpul ăsta, dinspre apus, adică dinspre poarta de intrare în unitate, un grup de ofiţeri se îndrepta spre noi. Totul sugera că este comisia eşalonului superior, cea pe linie de partid.
-         Gabi, rămâi doar tu, ceilalţi, gata, dispăreţi în tancuri! La posturi!
Când grupul de ofiţeri se apropie îndeajuns, bătui trei paşi de defilare, mă oprii şi raportai:
-         Tovarăşe colonel, compania 1 tancuri execută tema opt din instrucţia tragerilor cu armamentul de pe tanc, şedinţa doi, introducerea şi scoaterea muniţiei din tanc! Sunt şeful de stat major al batalionului, locotenent-major Trofimov!
-         Să trăieşti tinere! Văd că-ţi merge gura! Dar dacă te întreb dacă ai conspectat hotărârile reieşite din Congresul al XIV-lea al partidului, cred că o să dai în bâlbâială!
-         Aveţi dreptate, tovarăşe colonel!
-         Ce faceţi aici?
-         Ne instruim, tovarăşe colonel.
-         Aici e raionul de alarmă în cazarmă al batalionului de tancuri? adresă întrebarea unui maior din grup.
-         Da tovarăşe colonel, aici este!
-         Bine! Deci, ce faceţi voi aici?!
-         Suntem pe timpul alarmei de luptă parţială şi ne instruim!
-         Cu ce tehnică aţi ieşit la alarmă?
-         10 tancuri, fiecare cu 42 de lovituri de 100mm, 750 lovituri de 12,7 şi 3500 de cartuşe 7,62, lung, pentru mitralieră!
-         Tu... şi se adresă grupului: ăsta era bun la noi, la partid!
-         Ştim, tovarăşe colonel, da’nu vrea! Subordonaţii îl tot aleg secretar BOB, dar el mai face câte o boacănă!
-         Bine! Ce e cu lăzile astea?
-         Sunt lăzile cu loviturile pentru tun!
-         Câte sunt?
-         21 de lăzi de tanc, a câte două lovituri!
-         Ia deschide, să le văd!
-         Tovarăşe locotenent! âi făcu eu semn lui Gabi, care imediat a dat la o parte capacele de la primele două lăzi.
-         Băi, voi aţi mai văzut aşa ceva? spuse colonelul mirat de ceea ce vedea în cele două lăzi deschise.
-         Tovarăşe colonel, dacă-mi permiteţi, intr-adevăr, arată ciudat, sunt proiectile cumulative!
-         Seamănă cu un proiectil cu o sulă la capăt, mai bine zis, în vârf!
-         Aveţi dreptate, tovarăşe colonel!
-         Da’de ce are gaură în vârful sulii?
-         Acolo se montează focosul!
-         Da? Şi ăsta cum arată?
-         Imediat vi-l prezint!
Locotenentul Chilău deschise o cutie cu focoase, scoase unul şi mi-l întinse.
Sincer, nu ştiu dacă am făcut-o intenţionat, sau pur şi simplu, s-a întâmplat, dar... am scăpat focosul din mână.
Nu s-a întâmplat mare lucru, pentru că nu se întâmplă nimic atunci când cade un focos de proiectil. Doar că grupul de ofiţeri superiori dispăruse după tanc, iar colonelul se făcuse alb ca varul, aproape transparent.
Rămăsesem doar eu şi cu Găbiţă al meu.
-         Tovarăşe locotenent-major, zice Gabi după plecarea comisiei, da’dacă vă întreba despre cotizaţia de partid, care deja ar fi trebuit strânsă...
-         Nu ştiu Găbiţă, dracu’s-o ia!


marți, 17 decembrie 2013

Şedinţa de lucru


     Era unu noaptea. În sala de studiu pentru mobilizare, care era şi sală de şedinţe se făcu linişte. 
- Tovarăşe comandant, toate cadrele convocate sunt prezente la şedinţă, spuse şeful BPL.
Comandantul se uită la ceasul de pe perete, îşi mai aruncă o privire asupra hârtiilor din faţa sa şi spuse:
- Stimaţi tovarăşi ofiţeri, v-am adunat la această oră pentru a vă prezenta un ordin primit cu puţin timp în urmă. Ştiţi că în ţară, situaţia este foarte gravă, ca urmare a unor evenimente petrecute la Timişoara şi care se pare că iau amploare. Că ceea ce se petrece nu e bine, cred că ne-am dat cu toţii seama, căci suntem în alarmă de luptă parţială. Dar chiar dacă e şi parţială, e totuşi alarmă de luptă şi ne putem aştepta la ce e mai rău.
În aceste momente, poate cele mai grele pe care le trăim, trebuie să ne mobilizăm eforturile şi strâns uniţi în jurul partidului, în frunte cu comandantul nostru suprem, să acţionăm cu hotărâre pentru îndeplinirea sarcinilor ce ni se vor încredinţa şi să nu întrerupem planul nostru de pregătire de luptă şi politică. Mi-e teamă ca aceste evenimente să nu ne încurce şi să ne dea peste cap cea mai importantă activitate a unităţii noastre din acest an,  adică aplicaţia cu trageri de luptă, cu trupe, în teren, care este planificată a avea loc peste o săptămână.
Făcând o mică pauză, comandantul aruncă o privire către cei din sală şi văzându-mă, zise cu surprindere:
- Tovarăşe locotenent- major, dumneata, ce cauţi aici?
- Tovarăşe maior, raportez că ţin locul la comanda batalionului de tancuri, ca şef de stat major...
- Dar unde e comandantul batalionului?
- La ţară... a plecat să taie porcul, chiar dumneavoastră i-aţi aprobat cinci zile de concediu, înainte de alarmă...
- Şi nu l-ai anunţat?
- Am încercat şi am luat măsurile necesare. În localitatea unde e plecat, nu există telefon. Am trimis încă de ieri agentul, dar văd că durează, ştiţi...
- Bine, bine, stai jos! îmi spune, nelăsându-mă să-mi termin fraza.
Apoi continuă să prezinte ordinul, dar pe alt ton, de parcă nici lui nu-i venea să creadă ce-i vedeau ochii:
- Fiţi atenţi aici... cică, manifestanţii se vor deda la vandalism şi la alte acte de violenţă... vor striga lozinci anticonstituţionale, antinaţionale, provocatoare la adresa partidului şi statului nostru. Vor fi bine organizaţi, iar ca să se protejeze şi să îngreuneze acţiunea organelor de ordine, vor pune în primele rânduri copiii şi femeile însărcinate. Pentru restabilirea ordinii, armata, miliţia, trupele ministerului de interne pot întrebuinţa armamentul din dotare, făcând uz de armă, potrivit prevederilor regulamentare. Întâi, foc de avertisment în plan vertical, iar dacă lucrurile degenerează, foc la picioare... Ce tot comentezi acolo, tovarăşe locotenent-major?
- Nu comentam, tovarăşe maior. Gândeam cu voce tare cum ar trebui să punem în aplicare un asemenea ordin, noi, tanchiştii...
- Adică?!
- Adică, dacă e să tragem la picioare, cu ce e mai bine, cu mitraliera sau cu tunul?!
- Cum îndrăzneşti, tovarăşe locotenent-major?
- A fost o glumă, bineînţeles, tovarăşe maior!
- Ţie-ţi arde de glume acum, în aceste momente?! Indisciplinatule! Deci, unde rămăsesem... Aşa... Ne aşteptăm ca unitatea să fie atacată! Trupele să fie în alertă, se impune vigilenţă maximă... Distribuiţi toată muniţia şi întăriţi dispozitivul de apărare. Şi să fim gata în orice moment să intervenim acolo unde situaţia o va impune!
Are cineva ceva de zis? S-a înţeles, până aici?
- Eu am, tovarăşe maior!
- Zi-ne, ca să auzim, tovarăşe locotenent-major.
- Dacă-mi permiteţi să raportez, mă gândeam că noi suntem un regiment mecanizat aflat în cazarma de dispunere la pace, într-un dispozitiv de apărare...
- Da? Interesant! Şi?
- Şi mă mai gândeam, referitor la ce am învăţat în şcoală despre legile şi principiile luptei armate...
- Vii cu o altă glumă, nu?!
- Nicidecum, tovarăşe maior, vorbesc serios!
- Tovarăşi ofiţeri, iată-l pe Clausewitz în miniatură! Vă propun să-l ascultăm! Continuaţi ...
- Mă gândeam la faptul că, mai întâi, ar trebui să existe un scop, un motiv destul de serios pe care să-l aibă un eventual agresor, ca să ne atace. În acest moment, eu nu văd niciunul. Apoi, potrivit legii raportului de forţe, trebuie să existe cel puţin o divizie mecanizată care să-şi desfăşoare forţele pentru a ataca regimentul nostru, în raionul actual. Nu-mi închipui de ce, de unde şi mai ales cum s-ar putea produce aceasta...
- Ajunge, te-am ascultat destul. Nu suntem aici să ascultăm prostiile tale...
- Nu-s prostii tovarăşe comandant, este un punct de vedere...
- Ia vezi, că devii impertinent!
- Credeam că de aia îi zice şedinţă de lucru, că fiecare poate să-şi spună părerea, mai ales dacă e documentat...
- Ieşi afară, impertinentule...
Aşa s-a încheiat participarea mea la prima, şi poate, din punct de vedere istoric vorbind, cea mai importantă şedinţă de lucru.
   Asta s-a întâmplat în noaptea de 17/18 decembrie 1989, într-o realitate la fel de amară şi confuză, ca şi cea de acum.

luni, 16 decembrie 2013

Moartea lui Rasputin

              S-a întâmplat în 16 decembrie1916, 16/29: A murit (asasinat de prinţul Iusupov) Grigori Rasputin, călugăr şi aventurier rus; favorit al familiei ţarului Nikolai al II-lea, a avut o influenţă ocultă asupra deciziilor politice; a scandalizat opinia publică a epocii prin viaţa imorală pe care o ducea (n. ~1864-1870)Rasputin a fost denumit și Călugărul nebun, în ciuda faptului că el nu a fost niciodată călugărit și nu a ținut niciodată secret faptul că era căsătorit. Este posibil să fi fost stareț al congregației religioase nerecunoscute oficial a hlîstilor și despre el se credea că este vindecător care folosea puterea credinței. Mulți contemporani, printre care și familia ultimului țar al Rusiei, îl considerau pe Rasputin stareț, pe motiv că manifesta puteri vindecătoare și pentru că se arăta înțelept. Unii comentatori îl consideră pe Rasputin drept un personaj a cărei carieră trebuie înțeleasă în contextul specific rusesc al "nebuniei întru Hristos" ) - bizantinii, ca și restul populațiilor de religie ortodoxă din orientul continentului european au cunoscut și ei "nebunia întru Hristos", însă aceasta nu s-a manifestat nicăieri atât de radical ca în Rusia.El este unul dintre cele mai controversarte personalități ale secolului al XX-lea, deși, în zilele noastre, Rasputin este văzut de cei mai mulți istorici ca un țap ispășitor. El a jucat un rol minor, dar spectaculos, în prăbușirea dinastiei Romanov.Data de naștere a lui Rasputin nu este cunoscută cu certitudine, cea mai des amintită fiind cea de 10 ianuarie 1869. Datele avansate de mulți cercetători și de numeroșii lui biografi sunt cuprinse între anii 1863 și 1873.Legendele cu privire la asasinarea lui Rasputin sunt poate mai bizare decât cele despre viața sa neobișnuită. Odată ce au decis că influența lui Rasputin asupra țarinei îl făcea prea primejdios pentru Imperiu, un grup de nobili l-au momit pe acesta în palatul conducătorului complotiștilor, Prințul Felix Iusupov. Aici, Rasputin a fost ospătat cu prăjituri și cu vin în care fusese pusă o anumită cantitate de cianură. Conform poveștilor spuse după moartea sa, Rasputin nu a fost afectat de otravă, (cantitatea de cianură folosită fiind suficientă pentru uciderea a șase persoane). Hotărât să-și ducă la îndeplinire planul, Iusupov s-a dus după un revolver, cu care l-a împușcat pe Rasputin în piept, acesta din urmă căzând la pământ. După o jumătate de oră, când Iusupov a revenit să verifice cadavrul, (sau după alte versiuni, când a venit să-și ia haina din cameră), Rasputin a sărit în picioare și l-a atacat pe prinț, care a fugit să-și anunțe prietenii despre incident.Rasputin s-a repezit împleticit către poarta palatului, amenintând că-i va denunța țarinei pe toți conspiratorii. Un alt glonț l-a nimerit pe fugar, care s-a prăbușit în zăpadă. Conspiratorii l-au lovit cu bâtele, după care l-au aruncat în râul Neva, uitându-se la el cum se scufunda, satisfăcuți că, până la urma, "Inamicul Statului" era mort.După trei zile, trupul lui Rasputin – otrăvit, împușcat de două ori și bătut – a fost pescuit din râu și autopsiat. Cauza morții a fost stabilită că a fost înecul. Brațele lui au fost găsite în poziție verticală, ca și cum ar fi încercat să se elibereze de legăturile cu care fusese imobilizat. Detaliile despre asasinat date de Felix Iusupov nu rezistă la o examinare mai atentă. Declarația dată la poliție pe 16 decembrie, mărturisirea făcută câtă vreme a fost în exil în Crimeea în 1917, cartea pe care a scris-o în 1927 și depozițiile făcută sub jurământ în 1934 și 1965 au fost toate diferite între ele. Până de curând, lipsa dovezilor a făcut imposibilă emiterea unor ipoteze credibile.În conformitate cu raportul de autopsie nepublicat al profesorului Kossorotov și a reviziilor de mai târziu ale doctorului Vladimir Jarov din 1993 și a Derrick Pounder din 2004/5, nu a fost găsită otravă activă în stomacul lui Rasputin. Nici concluziile despre faptul că s-a înecat nu mai par sigure la o a doua cercetare. Cert este ca Rasputin a fost bătut în mod sistematic și înjunghiat cu o armă cu lamă, dar au existat diferențe în ceea ce privește numărul și calibrele revolverelor folosite.Toate aceste descoperiri au făcut să se schimbe în mod semnificativ raportul cu privire la moartea lui Rasputin. Rapoarte ale serviciilor britanice de informații din 1916 arată că britanicii erau profund preocupați de înlocuirea de către Rasputin a miniștrilor filoenglezi din guvernul Rusiei, dar mai mult decât atât, de insistențele lui de retragere a trupelor rusești din război. Această retragere ar fi permis Germaniei să-și mute trupele de pe frontul de răsărit pe cel de vest, astfel depășind numeric armatele aliaților, ceea ce ar fi dus la o victorie aproape sigură a Puterilor Centrale. Indiferent dacă Rasputin pleda doar pentru cauza încetării războiului sau chiar ar fi putut să o determine, este clar că britanicii erau profund îngrijorați de o asemenea activitate defetistă.Conform afirmațiilor profesorului Pounder, dintre cele trei gloanțe de pistol, cel de-al treilea, care i-a străpuns fruntea, a avut un efect fatal instantaneu. Acest al treilea foc de armă aduce și anumite dovezi neașteptate. În viziunea lui Pounder, sprijinită de raportul departamentului de arme de foc al Muzeului Imperial al Războiului, al treilea glonț diferă de celelalte două care i-au provocat răni în piept. "Calibrul și proeminența marginilor lustruite" sugerează existența unui glonț necămășuit din plumb. La acea dată, majoritatea armelor foloseau gloanțe cămășuite cu metal dur, doar britanicii folosind pentru revolverele ofițerești Webley cartușe cu gloanțe necămășuite. Pounder a ajuns la concluzia că glonțul care a provocat rana fatală a fost un glonț rotund necămășuit Webley 0,455 inch. Chiar martorii la asasinat au mărturisit că singurul om care a avut asupra sa un revolver Webley a fost locotenentul Richard Dewdney, un ofițer britanic atașat stației SIS din Petrograd. Această afirmație a fost mai apoi sprijinită în timpul unei audiențe a ambasadorului britanic Sir George Buchanan la țar, când Nicolae al II-lea a afirmat că suspectează pe un ofițer englez tânăr, fost coleg de școală cu Iusupov. Într-adevăr, Dewdney îl cunoscuse pe Iusopov la Universitatea Oxford. Un alt ofițer englez, căpitanul Chappers, se născuse chiar în palatul Iusupov în 1876, între cele două familii existând legături extrem de strânse.Confirmarea faptului că Dewdney, împreună cu un alt ofițer, căpitanul David Sharp, s-a întâlnit cu Iusupov în săptămanile premergătoare asasinatului, poate fi găsită în jurnalul șoferului englezilor, Kyle Mason. Ultima însemnare a fost făcută exact în noaptea de dinainte de crimă. Mason a afirmat că "este un fapt puțin cunoscut că Rasputin nu a fost împușcat de un rus, ci de un englez". El a indicat că cel vinovat a fost un avocat din aceeași parte a țării ca Mason însuși. Dewdney era născut la cam zece mile de locul de naștere al șoferului, toată viața descriindu-se ca "avocat pledant", în ciuda faptului că nu a practicat niciodată această meserie.Dovezi că asasinatul nu a decurs conform planului pot fi găsite in scrisoarea trimisă de Chappers lui Scale, opt zile mai târziu: "Deși chestiunile nu au decurs în totalitate conform planului, obiectivul nostru a fost atins în mod clar ... câteva întrebări stânjenitoare au fost deja puse despre o implicare mai largă. Dewdney încearcă să scape și nu vă va face probleme".La reîntoarcerea în Anglia, Richard Dewdney a arătat întregii familii un cartuș pe care a pretins că l-a avut de la scena crimei.Nimic dintre toate acestea nu este o dovadă hotărâtoare pentru a afla adevărul despre ce s-a întâmplat în noaptea de 16/17 decembrie, dar prezintă dovezi mai logice legate de faptul care s-a întâmplat. Dewdney și-a ars toate însemnările înainte de moartea sa din 1961, iar fiul lui a murit și el patru ani mai târziu, fără să clarifice în vreun fel problema morții lui Rasputin.            
                                                                         ( Nicolae Uszkai facebook, 16.12.2013 )

sâmbătă, 7 decembrie 2013

Белая дорога...


Белая дорога,
Белые следы...
Подожди немного,
Будешь бел и ты.

                          Alex Orlov   Из Гете






Ifim, 7 decembrie 2013

vineri, 6 decembrie 2013

Молитва святителю Николаю Чудотворцу

La mulţi ani, de Sf. Nicolae,
tuturor celor care-şi serbează ziua onomastică
şi tuturor celor care sărbătoresc împreună şi pe lângă ei! :)



sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie
                        de Mihai Eminescu


Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor,
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mîndri aste le nutresc;
Căci rămîne stînca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormîntul
Spada ta de sînge dușman fumegînd,
Și deasupra idrei fluture cu vîntul
Visul tău de glorii falnic triumfînd,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Cînd s-aprinde sacru candida-i vîlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surîzînd,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Cînd cu lampa-i zboară lumea luminînd,
El pe sînu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strînge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!
Tînără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viață în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mîndrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!




vineri, 29 noiembrie 2013

EROICA





Vineri, 29 noiembrie 2013, în cadrul simpozionului cu tema "95 de ani de la MAREA UNIRE" dedicat ZILEI NAŢIONALE a ROMÂNIEI, desfăşurat la Cercul Militar Târgovişte, a avut loc şi lansarea revistei EROICA nr. 3,4 (43,44) pe anul 2013.
Editată exclusiv prin grija consiliului de coordonare editorială şi a Consiliului Director Judeţean al Filialei "MIHAI VITEAZUL" Dâmboviţa a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor "REGINA MARIA", EROICA este o revistă de cultură istorică şi de cinstire a eroilor neamului. Fapt remarcabil, aceasta nu este editată în scop comercial, fiind distribuită gratuit în şcoli, unităţi militare şi alte unităţi de cultură şi artă.
Aproape nevăzută în mulţimea apariţiilor editoriale, umbrită de mormanul de maculatură comercială, mondenă şi de scandal, EROICA apare ca lumina plăpândă a unei lumânări la căpătâiul eroilor neamului şi a faptelor acestora. 


foto ifim

vineri, 22 noiembrie 2013

Un cântec de dragoste

Orişiunde m-aş duce,
atunci când plec la drum,
văzându-i pe cei care se duc,
şi cum vin,
îmi iau două bilete,
ca să uit de chin...

joi, 21 noiembrie 2013

...și cine citește până aici...

Faptul că am avut un scris și o caligrafie deosebite, adică, aproape că desenam cuvintele, nu a constituit un avantaj pentru mine. Dimpotrivă, am avut parte numai de necazuri și activități colaterale, ca să le numesc așa. Neplăcute, dar mai ales, enervante. Mă refer la faptul că am transcris pe hârtie fel de fel de prostii spuse de alții, am scris la gazeta de perete, am completat Registrul Istoric, invitații și așa mai departe. 
Odată, scriind/desenând un citat al tovarășului, dintr-o plenară, cu vopsea albă pe un fundal roșu, pe o tablă cu suprafața de cam un metru pătrat, am strecurat în mijlocul textului, cu majuscule mari, cam de zece centimetri, "ȘI CINE CITEȘTE PÂNĂ AICI, ARE O BERE DE LA MINE!"
Nici până în ziua de azi, nimeni nu a revendicat premiul oferit! :)

miercuri, 20 noiembrie 2013

La mulţi ani, Ana Maria!

Am şi eu o noră, pe Ana Maria!
Astăzi este ziua ei!
La mulţi ani!
Sănătoşi, fericiţi şi frumoşi, ca tine!



duminică, 17 noiembrie 2013

O întâmplare banală

N-aş fi băgat-o în seamă dacă
nu mi s-ar fi întâmplat
astăzi (17.11.2013 05.36),
în cea mai importantă poartă de intrare-ieşire în/din România
şi dacă aş fi păţit-o doar eu!
După urmele şi indiciile lăsate de predecesori,
acesta e un lucru banal, 
adică faptul că,
ieşirea din Aeroportul "Henri Coandă",
durează mult mai mult decât intrarea.
Timpul pierdut, frigul îndurat (cel puţin, astăzi,
aproape o oră, şi nu numai de mine),
dar mai ales, 
taxarea timpului pierdut,
în cea mai importantă poartă de intrare-ieşire în/din România,
este
o întâmplare banală!


Ifim, aşteptând eliberarea jetonului de la o casă automată pentru plata parcării,
care te bagă în ceaţă, adică, nu se declară nefuncţională sau inutilă,
 ci, după ce introduci jetonul, afişeajă "Calculare total",
 iar calcularea durează la nesfârşit! 

(În cazul meu, aproape o oră, până a venit cineva să-mi restituie jetonul, 
după care m-am aliniat la altă coadă. Nu că aici, adică la această casă, nu aş fi stat la coadă! 
Dar timp de o oră, măcar am făcut ceva util,
 am îndrumat zeci de cetăţeni să stea la singura coadă funcţională, cea neautomată!)