Nimic n-o să doară
La marginea lumii
Nimic n-o să moară
Din frunză, tacerea îşi face vioară
Din lut vesnicia ne strigă pe nume
Nimic n-o să moară
La margini de Lume
Totul se naşte
La marginea lumii
In ceruri ,cu sămânţă de piatră ,
Aruncă păgânii
Pe pământ ,cu seminţe de stea,
Plâng nebunii
Totul se naşte
La marginea Lumii
La marginea lumii
Nimic n-o să moară
Din clipă în clipă urcăm
Pe veşnica scară
Pământul tăcut,
Mormintele-n cer ni le cară
La marginea lumii
Nimic n-o să moară,
Nimic n-o să fie
Nimic n-o să moară
Nimicul întreg va rămâne,
Nimic n-o să doară.
“Nimic n-o să doară”, de Anca Oprescu
(Fotografii din România anilor 1916-1930(Bucegi, Ţara Oaşului), de K.Hielscher şi din arhiva personală IB.)
p.s. Postare ce se datorează parţial faptului că mi-a plăcut foarte mult poezia transcedentală a Ancăi Oprescu, parţial faptului că m-am întdrăvenit şi nimic nu mă mai doare ! 
Doar amăgire, “Nimic n-o să moară”…
Prin urlet, tăcerea-a ieșit din vioară,
Iar din lut, veșnicia, muribund, ne imploră:
Treziți-vă oameni, mai e frumusețea,
și infinita dragoste, și bunătatea, și glasul cristalin
al celui drag, și dimineața zilei de mâine,
când trebuie să fim mai buni decât am
fost azi.
Nu știu ce m-a apucat sau ce muscă m-a înțepat!:)