Despre dezamăgiri, cu tristeţe

 

Ştiu că unele lucruri vor părea neverosimile. Îmi asum acest risc, vorbind despre unele dezamăgiri pe care le-am trăit. Nu mă cunoaşte multă lume. Poate două-trei mii de soldaţi, împrăştiaţi prin localităţile României, cu care, cum se spune, am mâncat din gamelă, câteva sute de foşti subordonaţi, câteva sute de ofiţeri şi subofiţeri, zeci de prieteni, locuitorii satului Mila 23, rudele şi cam atât. Am trecut prin destule momente critice din care am învăţat câte ceva. Dau doar două exemple. Odată, în copilărie, fiind singur în barcă, pe un canal, am fost prins în siajul unui remorcher care trăgea două bacuri dormitor, cu turişti. Întrucât nu a redus viteza, canalul fiind foarte îngust, barca mi-a fost lovită şi prinsă sub unul din cele două bacuri. A trebuit să fac pe submarinul, să am inspiraţia de a mă da la fund, să aştept trecerea convoiului şi să ies la suprafaţa apei, în aplauzele turiştilor, scăpând astfel nevătămat. Cealaltă întâmplare a avut loc pe timpul unui exerciţiu cu trageri de luptă cu tancul, când încărcătorului meu (eu fiind comandant de tanc), i-a scăpat din braţe lovitura de 100 mm. Dacă pica în şurubul port-amorsă, eram de mult în Cosmos, nemaifiind nevoie să aştept transportatorul stelar ce ne va vizita prin 2012, cum anticipează cineva.
Dar să trec la subiect. Mi-aduc aminte de o dezamăgire pe care am trăit-o în urmă cu mai mulţi ani. Eram şeful biroului operaţii la o mare unitate mecanizată şi făceam parte din echipa de elaborare a documentelor şi conducere a unei aplicaţii importante. Într-o anumită etapă a acesteia, împreună cu ceilalţi colegi, după o jumătate de noapte de lucru neîntrerupt, am elaborat un ordin pentru unitatea al cărei direcţional eram şi al cărei comandant mi-era prieten. Ordinul era, zic eu, "ca la carte" iar comandantul meu, după ce l-a văzut, mi-a spus: "Bine băiete, aprob, semnează-l dumneata pentru comandant şi dă-i drumul spre executare". A doua zi, la ora stabilită, împreună cu o mare comisie venită în control de la eşaloanele superioare, ne deplasăm la unitatea în cauză pentru a urmări decizia comandantului, în conformitate cu procedurile standard. Mă şi gândeam la frumoasele aprecieri ce vor răslăti o muncă făcută cu inspiraţie, profesionalism şi dăruire. Da' de unde! Ce-i vizaţi, au ignorat ordinul, răspunsul prietenului meu, comandantul unităţii respective fiind "Eu nu primesc ordine de la această persoană!", adică, de la mine. Dar surpriza a continuat, cel care trebuia să tranşeze situaţia, adică superiorul meu, a procedat lamentabil, lăsând ca toate oalele să se spargă în capul meu, neprotejat de cască! Desigur, am trăit multe alte dezamăgiri. Dar cea mai recentă, am trăit-o astăzi, ascultând cum o anumită persoană îl făcea "versificator" pe poetul Adrian Păunescu. Mi-aş permite o întrebare: Ale cui versuri a versificat?