Ancheta

Îmi spuneam în gând, trebuie să fiu tare, să fiu atent, să nu uit nicio clipă regula de aur: "ochii deschişi, urechile ciulite şi gura închisă"! Mai ciocănii odată, de data asta, în tocul uşii. Ascultai cu atenţie... iarăşi, nimic! Pentru ce m-or fi chemat oare? Eram în aplicaţie, în poligon, astăzi aveam ultimul antrenament iar mâine, adevăratul examen: tragerile de luptă! Treburile mergeau bine, băieţii mă ascultau, nimeni nu se îndoia că şi de data aceasta vom fi cei mai buni! Numai să nu păţim ceva cu tehnica asta a noastră, care te poate lăsa exact atunci când ţi-e lumea mai dragă, vorba vine, mai bine-zis, atunci când nu te aștepți!

N-o fi nimeni în încăpere, iar eu stau ca un tâmpit în faţa unei uşi, m-a săgetat un alt gând. Şi mai bătui odată în uşă, de data aceasta cu pumnul.

- Intrăăă! auzii cuvântul magic. Da' greu te mai mişti! Te cam laşi aşteptat, locotenente...

- Vă rog să mă scuzaţi, mi s-a părut că vorbeaţi la telefon... încercai eu un fel de scuză, nepotrivită dealtfel, căci în încăpere nu era telefon.

- Hai las-o, mi-o tăie colonelul Cherciu, "spaima deşirată", cum era numit de către cei ce avusese de-a face cu el. Cred că ştii de ce te-am chemat... şi mă ţintui cu privirea lui tăioasă şi rece ca oţelul. Să nu-mi spui că nu ţi-a spus nimeni...

- Cred că m-aţi chemat ca să fiu avansat, spusei eu, aproape neintenţionat.

- Aha, aşadar se confirmă! Eşti un element imprevizibil, spontan şi periculos, chiar... Îndrăzneşti să mă iei şi la mişto! Cum se spune, eşti ironic?!

- Tovarăşe colonel, nu numai că n-aș îndrăzni, dar nu-mi permit să fiu ironic, mai ales în situația asta când nu am nici cea mai vagă idee şi nici nu ştiu pentru ce am fost chemat! Nu mi-a spus nimeni nimic și nici nu știu despre ce vorbiţi...

- Despre ce vorbesc eu, ai?! Află tovarăşe locotenent că tu eşti cel care va trebui să vorbească...

- Cu deosebit respect, vă raportez că tot nu ştiu despre ce este vorba...

- Da, bine, vedem noi acuşica... Te previn însă că noi ştim tot, absolut tot ce-ai făcut, când, cum şi în ce scop, aşa că nu are niciun sens să ascunzi adevărul, adică, cum s-ar spune, să nu pierdem timpul de pomană... (va urma)

Cadoul lui ElZap pentru Baghi

Regele unei ţări ploiase (III)

După ce am mai stat la o coadă pentru obţinerea dispoziţiei de încasare, am colecţionat pe acel petec de hârtie cele trei semnături de la persoanele autorizate, tot prin procedura de a sta, însă doar la câte o codiţă, am revenit la coada adevărată, coada-mamă de la casierie. Trecerea timpului nu mai avea aşa mare importanţă şi apoi, începusem să mă simt chiar bine văzându-i şi pe alţii păţind ca mine. Mă gândesc că ăsta o fi şi rolul psihologilor, al consilierilor, al nenumăraţilor inspectori, manageri, adjuncţi şi directori, să elaboreze cele mai eficiente metode de a-i umili pe cetăţeni şi a-i pune să stea la coadă, când vin să plătească, mai ales. Căci ce poate fi mai umilitor să vii şi să-ţi pierzi timpul stând la coadă ca să plăteşti? Satisfacţia pe care o ai atunci când scapi cu bine dintr-o astfel de încercare, este greu de descris în cuvinte. Simţi c-ai repurtat o mare victorie, te simţi învingător, şi aproape imediat uiţi prin ce-ai trecut şi te gândeşti să mai faci ceva util în acea zi. Aşa s-a întâmplat şi cu mine, după ce ieşii din clădirea destul de nouă şi modernă dealtfel, dar utilă ca o cazemată cu o singură intrare şi cu ambrazura orientată oblic. Imediat ce-am ieşit din instituţie, mi-am adus aminte că mai am de depus şi la Trezorerie o declaraţie privind obligaţiile de plată la bugetul de stat. Nici n-am mai stat pe gânduri şi am pornit-o într-acolo ca un adevărat globe-trotter, ştiind că nu am de mers mai mult de zece minute. În drum, neavând altceva mai bun de făcut decât să nu calc în vreo groapă sau băltoacă, să nu mă împiedic de vreo bordură şi să fac slalom printre maşinile parcate pe trotuar, mă gândii şi la de ce o trebui să depun declaraţia asta, o nimica toată dealtfel, lunar. Chiar aşa, dacă-aş lua taxiul să vin de acasă la Trezorerie, m-ar costa mai mult decât declaraţia în sine! De ce nu se poate depune anual, sau, semestrial, în cel mai rău caz? Cred că cineva are nevoie de nişte hârtii plimbate de contribuabil, ca să demonstreze ce activitate depune. Şi cu gândul ăsta intrai pe uşile bine păzite ale instituţiei sus-menţionate. Aveam la mine formularul declaraţiei, bine protejat, într-o folie de plastic, în buzunarul de la piept. Am parcurs rapid cele două ghişee de la parter unde declaraţia a fost luată în evidenţă electronică, am plătit şi mi s-a eliberat chitanţa. Mi-a mai rămas doar un pas de făcut, ca să zic aşa, să urc la etajul I, să merg la camera 21, unde să depun unul din cele două exemplare ale declaraţiei şi să mi se dea un număr de înregistrare. Uşor de zis... Găsii camera 21, ciocănii la uşă, aşteptai... Nimic nu se întâmplă. Văzui că pe uşă scrie "intrarea permisă unei singure persoane, pe rând"... Mi-am zis: fie ce-o fi, am bătut şi am intrat. Înăuntru, surpriză! Cel puţin zece persoane. (12, posibil). Nici urmă de coadă. Birou populat doar cu cine lucrează în el. Un singur domn funcţionar şi restul, doamne. Cu mese (birouri) individuale, telefoane, calculatoare şi toate cele aferente, câteva dosare de decor, şezând pe scaune şi discutând, frumos, picior peste picior...
- Dumneavoastră ce doriţi? mă luă în primire una dintre doamne.
- Sărut mâna! Aş dori să mi se înregistreze această declaraţie...
- Nu se poate! Nu merg calculatoarele.
- Dar pentru când preconizaţi să se remedieze, dacă la mijloc ar fi vreo defecţiune?
- Nu ştim, mergeţi şi întrebaţi-l pe domnu' director!
- Ei, Doamne fereşte, nu cred că este nevoie să ajung până acolo... Ştiţi, este vorba doar de un simplu număr de înregistrare, nu-i nevoie de calculator...
- Dom'ne, ştii ceva, eu ţi-am zis ce ai de făcut, în rest nu mă interesează...
- Vezi ce se întâmplă dragă dacă-i bagi pe toţi în seamă, se amestecă în vorbă o altă doamnă, în timp ce eu mă retrăgeam neputincios spre uşă. Minute bune am umblat pe holul lung, fiind dezorientat şi nehotărât asupra a ceea ce-ar fi mai bine să fac. Într-un final, îndrăznii şi ciocănii la camera cu nr. 17 unde mi s-a spus că-l găsesc pe domnu' director. În câteva secunde treaba era rezolvată. Ieşii din clădire cu un sentiment straniu iar în timp ce coboram scările am observat că afară, ploaia reîncepu. (Va urma)

Regele unei ţări ploioase (II)

Stând aşa, degeaba, la coada lungă şi posomorâtă, care n-avea chef să se mişte, observai c-a stat ploaia. Chiar aşa, nu mai ploua deloc. Umbrelele au început să fie strânse şi cerul cenuşiu începu să-şi câştige o suprafaţă mai mare în peisajul cam de aceeaşi culoare. Acum, puteam să privesc în voie cerul, fără să fiu stânjenit de stropii de ploaie... Mă uitai înapoi şi nu mai văzui pe cineva care să se fi aşezat la coadă după mine... Încercai o senzaţie tare neplăcută: ce rău e să stai la o coadă d'asta, adevărată şi să fii ultimul, iar după tine, nimeni. Şi cum lucrurile păreau să stagneze, deşi mi-a fost greu să abandonez locul pe care-l câştigasem cu atâta abnegaţie, am luat o hotărâre salvatoare: Ia să las eu coada asta în legea ei şi să merg mai departe, la Casa Judeţeană de Pensii, că şi acolo am ceva de plată. Parcă mă inviorai un pic apucând pe o străduţă mai lăturalnică, ferită de traficul intens şi zgomotul asurzitor al străzii principale. Cam după un sfert de oră de mers, am zărit silueta clădirii căutate... "Doar n-oi păţi la fel ca mai înainte" îmi trecu un gând prin minte... care gând, imediat, a devenit certitudine. Coadă, ca la balamuc, impropriu zis, nu găsesc un termen adecvat, nici ca la teatru, nici ca la piaţă... nu ştiu, poate doar ca la moaşte... Ce era de făcut? Oare toţi aveau aceeaşi problemă ca şi mine, adică plata unor obligaţii de asigurare pentru fiul plecat la muncă în altă ţară? Nici nu am apucat să mă orientez la faţa locului, căci imediat am fost preluat de câţiva cetăţeni cu simţul civic foarte dezvoltat:
- Stai dom'ne la coadă, unde te bagi?
- Ştiţi, voiam să văd doar programul de lucru, sau de funcţionare...
- Lasă nene, cunoaştem noi şmecheraşi d'ăştia, cu motive d'astea, puerile. Stai la coadă, dacă te interesează ceva. Aşa cum stă toată lumea cu bun simţ...
Ce era să fac? M-am aşezat la coadă. Şi stând aşa, mă gândeam la fiul meu care lucrează în altă ţară, din greu, ca să nu-mi fie o povară... Din ce câştigă acolo, reuşeşte să mai trimită câte ceva care mă ajută să-i plătesc datoriile la bănci şi obligaţiile de asigurare. Chiar aşa, dacă acu el are 24 de ani, mai are doar 41 până la pensie. Când o ieşi el la pensie, eu câţi ani voi avea? Aşa gândindu-mă, am început să zăresc ghişeul. Apoi, dintr-o dată, văzui programul. Îl reproduc întocmai: "LUNI-JOI 08.30-14.30 Program întrerupt zilnic 09.00-10.00 În primele şi ultimele 3 zile lucrătoare din lună, nu se încasează CAS". Uitasem în ce zi suntem, dar cum coada înainta, mi-am dat seama că n-am nimerit nici pauza când e întrerupt şi nici ziua de vineri, când nu e program. Pe când încercam să mă bucur ajungând la fereastra ghişeului, un nou anunţ scris cu majuscule, mă lămuri de îndată: "PENTRU PLATA CAS, URCAŢI LA ETAJUL 3, CAM.311 UNDE VI SE VA ELIBERA O DISPOZIŢIE DE ÎNCASARE CU CARE VĂ PREZENTAŢI ÎNAPOI LA CASIERIE." (Va urma)

Regele unei ţări ploioase

Cum ieşii afară din scara blocului, ploaia măruntă a început să mă biciuiască metodic şi persistent. Mi-am dat seama că uitai umbrela şi m-a încercat o senzaţie de disconfort. Nu-i nimic, îmi zisei, nu mă mai întorc, că n-o să-mi meargă bine. Doar nu-s din zahăr, să mă topesc. În fond, consider că fac doar o plimbare până la serviciul taxe şi impozite locale, care nu e departe, iar o plimbare, fie şi pe o vreme ploiosă, e bună, reconfortantă... şi în timp ce înţeţii paşii, senzaţia de disconfort dispăru. De ce-oi fi ales tocmai astăzi, pe această vreme să merg să-mi plătesc taxele către stat îmi pusei întrebarea, traversând strada pe trecerea de pietoni, moment în care un şofer mult mai grăbit ca mine mi-a atras atenţia atât cu frânele maşinii, cât şi cu un gest familiar obţinut prin îndicarea unei direcţii ascendente, chiar verticale, cu degetul mijlociu al mâinii.
Am luat-o ca pe un salut prietenesc, i-am zâmbit vinovat şi mi-am continuat drumul prin ploaia şi mai deasă parcă. După câteva sute de metri, strada a început să se îngusteze, circulaţia maşinilor a devenit mai aglomerată iar trotuarul... aproape că dispăruse, devenind o cărăruie străjuită de borduri înalte. Făcui puţină echilibristică, văzui locul unde trebuie să ajung, ca un refugiu multcăutat, timp în care, roata unei maşini dădu într-o groapă amplasată strategic şi camuflată bine sub o mică baltă cu apă murdară.
Rezultatul, ca o cascadă în urcare, ca un gheizer răbufnit sau ca un mic torent rapid în căutarea unui drum mai scurt, mă nimerii în plin. De data aceasta, starea de disconfort reapăru mult mai amplificată. Totuşi, m-am consolat rapid, vina fiind a mea în totalitate. Eu eram cel care am trecut prin locul nepotrivit, într-un moment şi mai nepotrivit.
Îmi trecu repede şi-mi văzui de drum. Curând, am ajuns la destinaţie. M-a surprins mulţimea care aştepta. Lume multă şi tristă. Îmbătrânită şi tăcută. Stând şi aşteptând la rând ca să plătească o taxă. Majoritatea, să plătească o taxă nouă, tânără, taxa de habitat, adică de salubritate, dar cu denumirea schimbată şi cu 300% mai mare. Văzând mulţimea încolonată pe mai multe şiruri, unii cu umbrele, alţii fără, poate uituci, aşa ca mine, mi-am adus aminte de vremurile când stăteam la coadă la butelii de aragaz. Totuşi, a trecut ceva vreme de atunci. Au apărut computerele, noua tehnologie şi informatica au revoluţionat viaţa semenilor noştri, făcând-o mai frumoasă şi mai uşoară. Şi apoi, mă gândeam ocupându-mi locul la rând, aşteptăm ca să plătim...
După minute bune, timp în care am bătut pasul pe loc neînaintând niciun metru, întrebai pe cineva de lângă mine:
- Ştiţi cumva ce se întâmplă, de ce nu ne mişcăm?
- Cred că sunt în pauză...
(Va urma...)

Elicopterul

   M-am uitat în oglindă, mi-am îndreptat nodul la cravată, mi-am pus cascheta pe cap, am strâns un pic centura, m-am uitat la bocancii negri care stăluceau... Apoi, luând sub braţ documentele OSU, i-am spus soldatului Hartmann Laszlo, care mă privea prin uşa larg deschisă:
- Loczi, vezi că trebuie să mă prezint la comandant şi n-am pe cine să las aici, la cameră... Te rog, ai grijă să nu intre nimeni. Dacă sună telefonul sau se întâmplă ceva, strigi tare sau sufli în goarnă (el fiind gornistul unităţii). Eu sunt vis-a-vis, în biroul comandantului...
- Am înţeles, domnu' copitan!
În timp ce mă înfăţişam în faţa comandantului, îngrijorat fiind că s-ar putea să nu ştiu să-i răspund la întrebările pe care mi le va pune, contrar aşteptărilor mele, îl găsii ceva mai relaxat.
- Intră, căpitane! Uite ce telefon mi-au instalat! Vezi butonul ăla roşu, pe care scrie speaker? Dacă apeşi pe el, nici nu mai e nevoie să ridici receptoru'... moment în care sună telefonul:
- Să trăiţi, domnule comandant! Nu sunt probleme deosebite... Totuşi, în urmă cu puţin timp, patrula plecată în recunoaştere, mi-a raportat ceva deosebit! Au găsit un elicopter abandonat!
- Cuummm?... şi comandantul sări din fotoliu, renunţând la relaxarea-i aparentă.
- Un elicopter zici? Abandonat? O fi ăla pe care l-au dat ăştia jos... Vreau mai multe detalii!
- Domnule comandant, răsună din nou, în birou, vocea agitată şi gravă a comandantului pazei, deocamdată nu deţinem multe date... Cei doi militari din patrulă, sunt unguri şi nu se exprimă bine româneşte... Ăsta care a dat fuga la mine, să mă anunţe, nu ştie deloc, celălalt rămânând să păzească...
- Ce măsuri aţi luat?
- ?!Asta, să vă informez mai întâi pe dumneavoastră!
- Puneţi în aplicare planul de intervenţie!
- Am încercat, dar nu se potriveşte nicio variantă!
- Faceţi una imediat, la faţa locului, că trimit urgent pe cineva care s-o verifice şi s-o aprobe... Căci, până la urmă, vorba lu' Clausevitz, Sun Tzu sau Napoleon, naiba ştie cine-a zis-o, nu ştiu exact, este mai bun un plan, fie el şi prost, decât niciunul!
- Domnule comandant, soldatu' ăsta, Fullop se numeşte, dă din mâini, de zici că face pă elicopteru'. Dac-aş şti exact ce spune, s-ar simplifica lucrurile. Mai avem soldaţi care ştiu să traducă, dar momentan, sunt în postul de santinelă. Dac-aţi putea să ne ajutaţi să traducem...
- Domnule comandant, ştiu eu pe cineva care s-ar putea să ne ajute, am intervenit atunci.
- Cine?
- Soldatul Hartmann, gornistul unităţii, care este pe hol, aşteaptă în faţa camerei OSU...
- Cheamă-l aici, imediat!
- Loczi, la comandant! strigai.
- Am înţeles, domnu' copitan!
- Loczi, ascultă te rog ce zice soldatul Fullop, că-l cunoşti, este prietenul tău... şi tradu-ne. În biroul comandantului se făcu linişte pentru a fi auzite vorbele soldatului Fullop.
- Hai Loczi... spune-ne, ce zice? l-am întrebat.
Loczi ciuli urechile şi ascultă tăcut. După un timp, zise:
- Domnu' copitan, Fullop zice ceva despre un utilaj, probabil o combină abandonată-n câmp...

Ce le pasă "doamnelor"?!

          Am tresărit când şeful clasei, maiorul Suciu, abia apucă să strige un "Atenţiune, drepţi!", înainte ca uşa de la intrarea în clasă să se izbească de perete. Generalul Hortopan, urmat de comandantul şcolii, colonelul Trifan, unul mai căprar ca altul, intrară hotărâţi în clasă. În timp ce comandantul şcolii se opri în prag, generalul făcu câţiva paşi până la banca din rândul trei şi se opri în faţa mea. Desigur, mă văzuse cum pitisem ceva sub pupitrul băncii în timp ce luam poziţia de drepţi.
- Ce făceai dumneata, tovarăşe locotenent-major?
- Tovarăşe general, sînt locotenentul-major ...
- Nu mă interesează cine eşti, răspunde la întrebare, ce făceai?!
- Citeam, tovarăşe general!
- Şi ce citeai?
- O carte...
- Ce carte?... Pot s-o văd? Şi în timp ce-mi punea întrebarea, se aplecă şi scoase cartea de sub pupitrul băncii.
-"Ce le pasă damelor", tovarăşe general.
- Hm...aşa deci, citeai "Ce le pasă doamnelor", rosti el răsfoind puţin cărticica. Şi e in-te-re-sanîîî-tăă? mă întrebă pironindu-mă cu privirea. Eu nefiind în stare să mai zic ceva, continuă tot el:
- Ce se întâmplă Trifane la tine în şcoală? Pe locotenenţii de la cursul de companii îi prind jucând miuţa pe terenul de sport, fără echipament sportiv, pe maiorul ăla tanchist îl prind cu o icoană pe noptieră, iar pe ăsta de la batalioane îl interesează ce fac doamnele, în timpul studiului obligatoriu de după-masă... Înseamnă că e posibil ca unii chiar să asculte "Vocea Americii" şi "Radio Europa Liberă"! Îi cred în stare! Nu văd decât ici-colo câte o "Scânteia" deschisă... Tovarăşe maior, se adresă el şefului de clasă, dumneata ce păzeşti aici? Ţara este în freamăt, toţi oamenii muncii de la oraşe şi sate, partidul, întregul nostru popor se pregătesc pentru lucrările Congresului al XIV-lea iar voi, în loc să studiaţi şi să conspectaţi doctrina partidului, ideile geniale ale comandantului nostru suprem, ce faceţi... şi făcu un tur cu privirea prin clasă. Dormiţi?! Căci i-am văzut şi pe cei doi căpitani cum dormeau cu capul pe bancă!
- Tovarăşe general, vă rog să-mi permiteţi să raportez, îndrăzni maiorul Suciu, şeful de clasă, să dreagă busuiocul profitând de un moment mai calm al tovarăşului general. Raportez că de dimineaţă, de la ora 6.30, clasa, mă rog, grupa noastră şi celelalte grupe de ofiţeri-elevi, am fost la câmp, la cules de cartofi, nu numai la cartofi, mă rog, unii şi la porumb, după cum au fost repartizate sarcinile... Masa de prânz am servit-o în câmp, cum am apucat... Acum, aproape de ora de vizionare a telejurnalului de seară, ştiţi... probabil că în clasă, fiind şi mai cald ca afară, unii au îndrăznit să aţipească un pic...
- Bine, e valabil pentru cei doi căpitani, dar tinerelul ăsta, de ce citeşte altceva... şi reveni cu privirea asupra mea.
- Aşa deci... Ce le pasă doamnelor?! Asta te interesează pe tine?! Face parte cumva din programa de studiu? De unde o ai?
- O am de la un prieten...
- Deci, nici măcar nu o ai de la biblioteca şcolii... Carevasăzică, ai introdus literatură beletristică în şcoală!
Grav, foarte grav... Când ai fost acasă?
- În urmă cu două săptămâni...
- O lună nu mai pleci... Toată clasa e consemnată! O lună nu mai pleacă nimeni acasă! 
Trifane, spuneai că la tine e ordine şi disciplină! Asta-i ordinea şi disciplina despre care-mi vorbeai şi te lăudai? Vreau să fie luate cele mai aspre măsuri, să fie eradicate urgent, din temelii aceste practici neregulamentare şi dăunătoare, sfidătoare la adresa partidului, a armatei şi a clasei noastre muncitoare! Ai înţeles, tovarăşe colonel?
- Am înţeles, tovarăşe general! răspunse comandantul luînd poziţia de "drepţi", ruşinat fiind pentru indisciplina cruntă din instituţia pe care o conduce.

Carnetul de partid

        În sala de şedinţe era o atmosferă apăsătoare, îngreunată şi de fumul de ţigară care plutea în dâre groase către fereastra întredeschisă.
La intrarea comandantului, comisia se ridică, preşedintele acesteia îi dădu raportul iar secretarul de partid îi arătă din priviri scaunul din stânga sa. Pentru o clipă, în liniştea ciudată ce s-a aşternut, zgomotul făcut de scaunul tras de comandant, i-a deşteptat pe toţi cei prezenţi. Comandantul trecu direct la subiect:
- Am înţeles, tovarăşi, că situaţia este foarte gravă. Nu avem timp de pierdut. Stă în puterile noastre să luăm cele mai bune măsuri, cu sprijinul eşaloanelor noastre superioare, evident. Nu avem la dispoziţie decât o jumătate de oră din acest moment pentru a redacta şi înainta operativ, pentru informare, raportul nostru privind evenimentul deosebit, petrecut din nefericire, în unitatea noastră. Pentru aceasta, vreau ca preşedintele comisiei să-mi răspundă doar la câteva întrebări, scurt, clar, precis şi la obiect.

Cercetarea a fost finalizată, bănuiesc?
- Finalizată, tovarăşe colonel!
- Deci, vorbim despre un eveniment deosebit?!
- Eveniment deosebit, tovarăşe colonel!
- Soldat cu pierdere de muniţie?
- Afirmativ, tovarăşe colonel!
- Îmi puteţi preciza cantitatea şi tipul muniţiei?
- Şase cartuşe de pistol, calibru 7,65mm, să trăiţi!
- Cum de sunteţi aşa sigur?
- Cartuşele erau într-un încărcător plin...
- Aăăă... şi comandantul înghiţi în sec. Aşadar este vorba şi de armament?!...
- Doar un încărcător cu şase cartuşe de pistol...
- Deci vorbim şi despre pagubă?
- Una, apreciem că este totuşi mică, să trăiţi!
- Mică? Şase cartuşe de pistol... câte s-au recuperat?
- Niciunul, să trăiţi!
- Cum niciunul?! Pe locotenentul neinstruit şi indisciplinat l-am băgat la arest pentru că i-a scăpat încărcătorul din mână, dar voi, comisia, ce aţi făcut trei zile, n-aţi căutat cartuşele?
- Le-am căutat, tovarăşe comandant! Dar încărcătorul a căzut jos, de pe pod, să trăiţi! Într-un fel, e bine că n-a căzut şi pistolul...
- Care pod?
- Podul de la Cernavodă...
- Şi unde a căzut?
- Pe fundul Dunării... să trăiţi!

     Se lăsă tăcerea... Comandantul îşi scoase batista din buzunar şi începu să-şi şteargă broboanele de sudoare de pe frunte, moment în care, se ridică secretarul de partid. Cu faţa răvăşită de emoţie, îşi drese puţin glasul şi luă cuvântul:
- Tovarăşe comandant, situaţia este mult mai gravă... fiind vorba despre încă un eveniment, mult mai grav şi mai deosebit ca cel pus în discuţie...
- Cum-cum? Ce-ce, ce eveniment deosebit? dădu-se comandantul în bâlbâială. Despre ce vorbiţi?
- Despre tovarăşul locotenent pe care l-aţi băgat la arest...
- Da... ce-i cu el, ce-a mai făcut?
- Spune că a pierdut și carnetul de partid...

Şedinţa de lucru

Comandantul îşi aţinti privirea asupra mea şi zice:
- Dar dumneata, tovarăşe locotenent major, ce cauţi aici?
- Tovarăşe maior, raportez: până vine şeful meu, eu îi ţin locul la comandă, drept pentru care m-am prezentat...
- Bine, bine, stai jos! îmi spune, nelăsându-mă să-mi termin fraza.
Apoi continuă să citească ordinul, de parcă nici lui nu i-ar fi venit să creadă ce-i vedeau ochii:
- Fiţi atenţi aici... cică, manifestanţii se vor deda la vandalism şi la alte acte violente... vor striga lozinci anticonstituţionale, antinaţionale, provocatoare la adresa partidului şi statului nostru. Vor fi bine organizaţi, iar ca să se protejeze şi să îngreuneze acţiunea organelor de ordine, vor pune în primele rânduri copiii şi femeile însărcinate. Pentru restabilirea ordinii, armata, miliţia, trupele ministerului de interne pot întrebuinţa armamentul din dotare, făcând uz de armă, potrivit prevederilor regulamentare. Întâi, foc de avertisment în plan vertical, iar dacă lucrurile degenerează, foc la picioare... Ce tot comentezi acolo, tovarăşe locotenent major?
- Nu comentam, tovarăşe maior. Gândeam cu voce tare că nu e posibil să primim un asemenea ordin, noi militarii. Să tragem la picioare, cu mitraliera sau cu tunul?!
- Dumneata gândeşti cam mult. Nu e cazul acum. Deci, unde rămăsesem... Aşa... Ne aşteptăm ca unitatea să fie atacată de grupuri formate din 2-3 oameni. Trupele să fie în alertă, se impune vigilenţă maximă... Are cineva ceva de zis? S-a înţeles, până aici?
- Eu am, tovarăşe maior!
- Zi-ne, ca să auzim şi noi, tovarăşe locotenent major.
- Dacă-mi permiteţi să raportez, mă gândeam că noi suntem un regiment mecanizat aflat în cazarma de dispunere la pace, într-un dispozitiv de apărare...
- Da? Interesant! Şi?
- Şi mă mai gândeam, referitor la ce am învăţat în şcoală despre legile şi principiile luptei armate...
- Tovarăşi ofiţeri, auziţi cine vrea să ne dea lecţii! Vă propun să-l ascultăm! Continuaţi ...
- Mă gândeam la faptul că, mai întâi, ar trebui să existe un scop, un motiv destul de serios pe care să-l aibă un eventual agresor, ca să ne atace. În acest moment, eu nu văd niciunul. Apoi, potrivit legii raportului de forţe, trebuie să existe cel puţin o divizie mecanizată care să-şi desfăşoare forţele pentru a ne ataca. Nu-mi închipui de ce, de unde şi mai ales cum s-ar putea produce aceasta...
- Ajunge, te-am ascultat destul. Nu suntem aici să ascultăm prostiile tale...
- Dar nu-s prostii tovarăşe comandant, era un punct de vedere...
- Ia vezi, că devii şi impertinent!
- Credeam că de aia îi zice şedinţă de lucru, că fiecare poate să-şi spună părerea, mai ales dacă e documentat...
- Ieşi afară, impertinentule...
Aşa s-a încheiat participarea mea la una dintre cele mai importante şedinţe de lucru la care am luat parte. Dialogul de mai sus nu este imaginar, el a avut loc în noaptea de 17/18 decembrie 1989, într-o realitate şi mai amară ca cea de acum.

Lorianddolphins

Ceva despre superstiţii: 13 şi pisica neagră

De 13 ani sunt posesor al unui motan negru care face cam tot ce vrea cu mine. Astăzi fiind în 13, am fost puţin surprins să constat că lumea mai este şi superstiţioasă. O fi bine, o fi rău, o fi adevărat sau neadevărat că numărul 13 ar putea fi purtător de ghinion pentru unii şi norocos pentru alţii, nu ştiu. Mi-am adus însă aminte că exact în urmă cu un an, într-o zi de marţi, 13, pentru prima dată în istorie, Guvernul României a fost demis prin moţiune de cenzură. Să fi avut vreo influenţă asupra a tot ceea ce s-a întâmplat mai apoi, faptul că această "minune" a democraţiei româneşti s-a întâmplat într-o frumoasă zi de 13, marţi, după-amiaza?
De fapt, mi-am mai adus aminte de o altă întâmplare, la fel de adevărată, petrecută în ziua de 4 iunie 2004, la ora 13, în plin centrul capitalei României. În ziua aceea am fost externat din SCUMC Bucureşti după patru săptămâni de internare şi o operaţie de ortoplastie totală. De dimineaţă chemasem un prieten cu maşina lui, să mă ajute la calabalâc, mă rog, să-mi ducă bagajele la maşină şi să mă ducă şi pe mine acasă. Neavând acces în spital cu maşina, prietenul meu a lăsat-o lângă poarta de acces în spital dinspre hotelul "Astoria", în faţa uşei farmaciei de acolo şi chiar sub nasul agenţilor de pază ai spitalului. Şi cum spuneam, la ora 13, apropiindu-ne de ieşirea din spital, eu fiind în cârje, dar bucuros că mă puteam mişca vioi, o pisică neagră ne trecu calea. "Doar n-o fi cu ghinion!" am spus-o atunci cu voce tare. La câţiva paşi, ne aştepta confirmarea: maşina spartă, lucrurile mele dispărute. Nimeni nu auzise nimic şi nici nu a văzut cum un televizor pe care abia-l cumpărasem (şi n-am fost inspirat să-l las în spital, ca un dar pentru binele pe care l-am căpătat acolo), o geantă mare, roşie şi un imens geamantan s-au făcut nevăzute, cu tot conţinutul lor, dintre care, medicamentele erau cele mai importante. Cele ce au urmat mai apoi, uimirea, surpriza, dezmeticirea, frustrarea, întrebările puse în dreapta şi-n stânga, sesizarea şi declaraţiile depuse la poliţie, au fost ca o frecţie la picior de lemn.
De ce totuşi ţin la motanul meu negru şi câteodată nu sunt superstiţios? Pentru că operaţia a fost o reuşită!

Mai ceva ca "Diacritica"

Avem un motan pe care-l cheamă Baghi. Motanul ăsta casnic şi fericit cum îl credeam, şi-a luat lumea-n cap şi a plecat în marea lui hoinăreală. Cea de pe web. Îmediat ce a dat colţu' blocului, bineînţeles că a dat peste o altă lume, o lume despre care el n-avea habar că există. Drept pentru care a venit la mine să se plângă, de parcă-aş fi avocat. Iniţial am crezut că vorbeşte despre lumea lor, pisicească şi nu despre lumea noastră, a bipezilor, în care, printre altele, ei ne iubesc pe noi, cu toate cele patrulăbuţe, mustăţi, codiţă şi gheruţe, chiar dacă noi ne credem stăpânii lor şi nu ceva mai apropiat, să zicem, prietenii lor. Dar mi-am dat seama imediat că este o problemă prea serioasă pentru a fi tratată în mod oficial. El fugitivo îmi scăpă unele mici amănunte şi observaţii, şoptindu-mi-le în urechi. Cică, lumea noastră, a bipezilor, este prea complicată. Apoi, continuă el, singuri ne-o facem cu mânuţa noastră. Şi mai spune, tot el, că ceea ce fac bipezii, adică noi, afectează şi fericirea tuturor animăluţelor, fie ele casnice, domestice, sălbatice, arctice, africane, asiatice, etc., cu/şi/sau/dar/însă/totodată/întotdeauna/niciodată/uneori etc... fără stăpân! Deci, revenind la subiect, mi s-a plâns că a primit observaţii, bunăoară, că a scris "sfară" în loc de sfoară... Băi nene, sau nenică, aşa cum Renatei-i place să zică, nici n-apuci să zici tu sfară, că deja miroase'n ţară... Pe când sfoara-i, altă poveste...Fă-i un nod şi vezi cum este!

O mână de ajutor pentru Baghi

Astăzi este ziua animalelor din întreaga lume. Data de 4 octombrie a devenit sărbătoare pe alte meleaguri încă din 1226, fiind dedicată animalelor de către Sfântul Francisc de Asissi. Într-o poveste de acolo se spune că în această zi, în multe biserici, se împarte animalelor binecuvântarea preotului. Noi am putea să le iubim, sau măcar să le respectăm.
Baghi m-a rugat insistent să vă spun asta, d'aia nu lungesc vorba. Mai multe găsiţi pe blogul lui.

Cu şi/sau fără comentarii

Încă din antichitate filozofii greci recunoşteau şi spuneau că multă băutură nu e bună, dar nici multă filozofie.
De aceea, mă rezum doar la o poză, edificatoare, cred eu. Cea de mai jos de postări.