Regele unei ţări ploiase (III)

După ce am mai stat la o coadă pentru obţinerea dispoziţiei de încasare, am colecţionat pe acel petec de hârtie cele trei semnături de la persoanele autorizate, tot prin procedura de a sta, însă doar la câte o codiţă, am revenit la coada adevărată, coada-mamă de la casierie. Trecerea timpului nu mai avea aşa mare importanţă şi apoi, începusem să mă simt chiar bine văzându-i şi pe alţii păţind ca mine. Mă gândesc că ăsta o fi şi rolul psihologilor, al consilierilor, al nenumăraţilor inspectori, manageri, adjuncţi şi directori, să elaboreze cele mai eficiente metode de a-i umili pe cetăţeni şi a-i pune să stea la coadă, când vin să plătească, mai ales. Căci ce poate fi mai umilitor să vii şi să-ţi pierzi timpul stând la coadă ca să plăteşti? Satisfacţia pe care o ai atunci când scapi cu bine dintr-o astfel de încercare, este greu de descris în cuvinte. Simţi c-ai repurtat o mare victorie, te simţi învingător, şi aproape imediat uiţi prin ce-ai trecut şi te gândeşti să mai faci ceva util în acea zi. Aşa s-a întâmplat şi cu mine, după ce ieşii din clădirea destul de nouă şi modernă dealtfel, dar utilă ca o cazemată cu o singură intrare şi cu ambrazura orientată oblic. Imediat ce-am ieşit din instituţie, mi-am adus aminte că mai am de depus şi la Trezorerie o declaraţie privind obligaţiile de plată la bugetul de stat. Nici n-am mai stat pe gânduri şi am pornit-o într-acolo ca un adevărat globe-trotter, ştiind că nu am de mers mai mult de zece minute. În drum, neavând altceva mai bun de făcut decât să nu calc în vreo groapă sau băltoacă, să nu mă împiedic de vreo bordură şi să fac slalom printre maşinile parcate pe trotuar, mă gândii şi la de ce o trebui să depun declaraţia asta, o nimica toată dealtfel, lunar. Chiar aşa, dacă-aş lua taxiul să vin de acasă la Trezorerie, m-ar costa mai mult decât declaraţia în sine! De ce nu se poate depune anual, sau, semestrial, în cel mai rău caz? Cred că cineva are nevoie de nişte hârtii plimbate de contribuabil, ca să demonstreze ce activitate depune. Şi cu gândul ăsta intrai pe uşile bine păzite ale instituţiei sus-menţionate. Aveam la mine formularul declaraţiei, bine protejat, într-o folie de plastic, în buzunarul de la piept. Am parcurs rapid cele două ghişee de la parter unde declaraţia a fost luată în evidenţă electronică, am plătit şi mi s-a eliberat chitanţa. Mi-a mai rămas doar un pas de făcut, ca să zic aşa, să urc la etajul I, să merg la camera 21, unde să depun unul din cele două exemplare ale declaraţiei şi să mi se dea un număr de înregistrare. Uşor de zis... Găsii camera 21, ciocănii la uşă, aşteptai... Nimic nu se întâmplă. Văzui că pe uşă scrie "intrarea permisă unei singure persoane, pe rând"... Mi-am zis: fie ce-o fi, am bătut şi am intrat. Înăuntru, surpriză! Cel puţin zece persoane. (12, posibil). Nici urmă de coadă. Birou populat doar cu cine lucrează în el. Un singur domn funcţionar şi restul, doamne. Cu mese (birouri) individuale, telefoane, calculatoare şi toate cele aferente, câteva dosare de decor, şezând pe scaune şi discutând, frumos, picior peste picior...
- Dumneavoastră ce doriţi? mă luă în primire una dintre doamne.
- Sărut mâna! Aş dori să mi se înregistreze această declaraţie...
- Nu se poate! Nu merg calculatoarele.
- Dar pentru când preconizaţi să se remedieze, dacă la mijloc ar fi vreo defecţiune?
- Nu ştim, mergeţi şi întrebaţi-l pe domnu' director!
- Ei, Doamne fereşte, nu cred că este nevoie să ajung până acolo... Ştiţi, este vorba doar de un simplu număr de înregistrare, nu-i nevoie de calculator...
- Dom'ne, ştii ceva, eu ţi-am zis ce ai de făcut, în rest nu mă interesează...
- Vezi ce se întâmplă dragă dacă-i bagi pe toţi în seamă, se amestecă în vorbă o altă doamnă, în timp ce eu mă retrăgeam neputincios spre uşă. Minute bune am umblat pe holul lung, fiind dezorientat şi nehotărât asupra a ceea ce-ar fi mai bine să fac. Într-un final, îndrăznii şi ciocănii la camera cu nr. 17 unde mi s-a spus că-l găsesc pe domnu' director. În câteva secunde treaba era rezolvată. Ieşii din clădire cu un sentiment straniu iar în timp ce coboram scările am observat că afară, ploaia reîncepu. (Va urma)