De ce îi invidiez pe bucureşteni

Nu pentru că de acolo se dă ora exactă şi nici pentru că ei reprezintă mai mult de 10 procente din populaţia României.
Nu rămân surprins atunci când străinii îi localizează în altă ţară, dându-le astfel posibilitatea să se simtă ca şi cetăţenii de acolo, adică, mai bine.
Faptul că se folosesc de transhumanţă nu de două ori pe an, ci la fiecare sfârşit de săptămână, mi-e indiferent.
Mirajul care-i atrage pe români spre Bucureşti şi faptul că majoritatea celor ajunşi acolo, acolo rămân, preferând să devină bucureşteni decât să se întoarcă pe meleagurile natale, nu-l înţeleg şi nici nu mă interesează.
Dar ce să mai lungesc vorba, au ei ceva cu totul special, ceva care îi deosebeşte radical de ceilalţi locuitori ai ţării. Ceva care ne determină să-i admirăm şi ne influenţează să-i urmăm precum oile turma.
Acel ceva este cunoscut numai de dânşii, fiind un secret foarte bine păstrat.
Am tot încercat să-l descifrez, dar în zadar.
Criteriile după care şi-au ales primarii în ultimii 20 de ani, rămân un mister pentru mine.
Să se fi luat după numele persoanei şi realizările acesteia? Să fi ţinut cont de aptitudini şi abilităţi? Poate după înfăţişare, charismă, frumuseţea sau tăria caracterului? Să fi fost vorba de nişte formule magice sau accesorii (gen ochelari, breloc, mustaţă, şuviţă etc). Or avea ei o galerie secretă cu tablouri ale monştrilor sacri şi vor s-o lărgească?
Misterul rămâne de nepătruns şi mă face să fiu invidios pe bucureşteni.
Au ştiut întotdeauna şi ştiu să-şi aleagă primarul.

Legea lupului

("Legea lupului" mi-a fost trimisă de Puiu prin mail,
drept comentariu la "De ce nu joc la loto". Din păcate,
nu a putut să-mi precizeze autorul şi nici eu nu-l cunosc.
Ne cerem scuze pentru aceasta.)

Împărat fiind pe vremuri, lupul, fire înţeleaptă
Si milos cu toţi supuşii, a făcut o lege dreaptă,
Prin a carei rânduire, pentru foarte bun cuvânt,
O livadă înflorită, cum nu-i astăzi pe pamânt,
Hotarât a fost să fie socotită ca loc sfânt,
Pentru că 'napoia vremii cu trei veacuri şi mai bine,
Ar fi fost pe-acea livadă mânăstire de albine…

Astfel, era scris în lege, ca-n acea livadă verde
Cine intră, viaţa-şi pierde:
Fie miel sau fie ied,
N-avea drept să-i calce iarba nici picior de patruped…
Cel ce va-ndrăzni s-o facă, hotarât era prin lege,
Să primească pe spinare, nu mai ştiu câte ciomege,
Iar apoi, ca pilda vie,
Jupuit pe loc sa fie…

Cei dintâi căzuţi în leasă şi-nhăţaţi ca să-i jupoaie,
Au fost nişte căprioare, doi viţei şi-o biată oaie,
Şi cădeau, pe rând apoi:
Cai, mioare, vaci si boi,
Cărora, chiar Împăratul, milostiv cum numai el e,
Le lua-n primire zilnic nefolositoarea piele…

Într-o zi însa norocul, nu ştiu cum a vrut să joace
Şi să facă astfel placul celorlalte dobitoace,
Cari-au prins pe iarba verde, în livada cea smălţată,
Vreo trei lupi cu ceafa lată…

Duşi fiind la judecată, de trei boi, un miel şi-o oaie,
Ca pe cei de mai-nainte, Împăratul să-i jupoaie,
Înălţimea-sa, îndată ce vazu pe lupi în fiare,
Către vitele cornute a tunat cu voce tare:
- Cum, nemernici şi mişei,
Îndrăzniţi a crede oare să jupoi pe fraţii mei?…

- Doamne, au călcat livada!, cuteză un bou sa zică.
- Taci, că te jupoi îndată!… Boul a tăcut, de frică…
- Legea spune…, zise oaia, dar simţi fiori prin seu:
- Ce ai tu cu legea, oaio?… Legea n-am facut-o eu?…

Si pe fraţii puşi în fiare liberându-i rând pe rând,
Împaratul, cu iubire, i-a îmbrăţişat, plângând…
Celelalte dobitoace au plecat tiptil apoi:
Oaia-ntâi, pe urma boii, iară mielul după boi, -
Pricepând ca, să nu calce în livada fără stupi,
Legea-i numai pentru ele, însă nu şi pentru lupi!


Completare... cu permisiunea d-voastra!
Şi aşa-i şi-n ţara noastră, ca-n livada fără stupi,
Cei ce sunt acum la cârmă, sunt mai răi ca nişte lupi!
Înghit tot, salarii, pensii, tva, ce sa vă spun,
N-o s-avem nimic pe masă, să vedeţi chiar de Craciun.
Oare nu suntem noi boii, oile şi mieii lor?
Mă iertaţi, dar mi se pare, sunt luat peste picior?
Tu de vrei să rămîi oaie, cum popa ne zice des,
Treaba ta, cireada însa are acu' alt interes.
Că a dat, se pare strechea şi a pus-o în mişcare,
Iar când se mişcă cireada, calcă totul în picioare!
Lupi-s lupi, şi sunt doar haita, dar când vine vânătorul,
O distruge deîndată, ajutat şi de cireadă, care este chiar poporul!

Despre consecvenţă

Încă nu m-am dumirit ce caut eu în lumea asta virtuală.
Dacă tot e virtuală, poate avea vreo influenţă asupra celei reale?
Cu toţii sperăm într-o lume mai bună şi încercăm în fel şi chip chiar s-o facem, aşa, după puterile noastre. De fapt, nu chiar cu toţii, dacă mă gândesc la cei care şi-au pierdut nădejdea definitiv că aşa ceva se mai poate întâmpla pe meleagurile noastre.
Mi-aduc aminte că în urmă cu vreo 10-12 anişori, cineva din zona Clujului, a făcut nu ştiu ce sau a scris ceva care parcă se numea "m-am săturat de România..."
Ei nenică, ce trâmbiţe şi urale a stârnit, parcă şi acum îmi ţiuie în urechi. A răscolit patriotismul din noi, cei mai de seamă oameni ai ţării din vremea aceea fiind nu indignaţi, ci revoltaţi chiar, neezitând să-i spună "Ghermane, dacă te-ai săturat de România, du-te, nene, unde vezi cu ochii"...
Dar microbu' a fost inoculat.
Ce e drept, pe vremea aceea încă nu puteai pleca doar cu buletinu'.
Dar nici atâţia doritori de dor de ducă din ţară nu erau.
Firesc, se pune întrebarea, cum s-a ajuns în situaţia asta, de s-a umplut ţara de "ghermani"?
Vă spune ceva cuvântul "consecvenţă"?
Este ceea ce acţionează asupra clasei noastre politice şi, totodată, conducătoare, care este credincioasă principiilor şi ideilor sale potrivit cărora, oriunde trebuie şi se poate trăi mai bine decât în ţara asta. Sau, mai bine zis, românii pot trăi mai bine în altă parte.
Din păcate pentru ei, la conducători şi politicieni mă refer, cunosc încă multe persoane care nu s-au săturat de România şi au de gând să rămână aici. Definitiv!

De ce nu joc la loto

Am observat că mulţi dintre noi ne încercăm norocul la diferite jocuri, cu speranţa într-un multaşteptat câştig. Este deja cunoscut şi faptul că, paradoxal, jocurile de noroc proliferează pe vreme de criză iar cel care cotizează cel mai mult, este omul obişnuit, adică cel sărac, el alegând să dea puţinii şi ultimii bani din buzunar pe medicamente, băutură şi pe câte un bilet la loto, nu neapărat în această ordine.
Deşi poate fi contestată, probabilitatea de câştig depinde strict de o formulă matematică. Socotind aşa băbeşte, pentru a ajunge la acoperirea celor 100% şanse de câştig, ar trebui să nu-mi scape nicio tragere săptămânală în următorii cincizeci de mii de ani!
Dar nu perioada mă îngrozeşte, ci nenorocul sau ghinionul care mă paşte.
Din optzeci şi nouă încoace, o singură votare mi-a scăpat. Ultima. În rest, am fost conştiincios şi mi-am exprimat dreptul prin a pune ştampila acolo unde am crezut că e cel mai bine. Şi culmea, niciodată nu s-a nimerit să câştige cel pe care l-am votat. Şi atunci stau eu şi socotesc, dacă niciodată nu am nimerit lozul câstigător, chiar şi atunci când existau 50% şanse, mai are rost să încerc la loto, unde ai o singură şansă la peste patrusprezece milioane şi jumătate de variante?

Vorbe în vânt...

Mă grăbesc să-i răspund Renatei, după cum i-am promis. De dragul discuţiei, pentru început şi totodată de încălzire, fac scurte comentarii la ultimele apariţii din "gară pentru noi". Să vadă că le-am citit!
Aşadar, a venit toamna. Şi simţul umorului nu ţi l-a acoperit. Părerea mea!
În privinţa evenimentelor mondene, deşi mă dau în vânt după ele ca şi peştele după lămâie, pot spune totuşi că doamnei Gabriela V. i se părea deja un pleonasm să i se tot spună "fi(i)rea"! Nu era suficient de "rea"?
Cu vântu' e o problemă. Dacă întregul nostru popor, în frunte cu cârmaciul, căruia totuşi, îi place să-i bată vântu' din pupa şi cu guvernul pe care-l binemerităm, reuşim să-l oprim, cei care s-au apucat să ridice în Dobrogea cel mai mare complex eolian din Europa, rămân fără obiectul principal. Spun asta pentru că, făcând o analiză a realizărilor pentru ieşirea din criză, singura realizare e vântu'.
Subscriu şi la pufnitu în râs atunci când ţi-aminteşti de afacerea pe cont propriu. Eu am avut succes cu zahărul cubic pe care mi-l dădea uneori bunica, în copilărie. L-am folosit la unele achiziţii importante, pe vremea aceea şi chiar m-a scăpat din unele încăierări cu copiii mai mari, în faţa cărora n-aş fi avut nicio şansă fără cubicul dulce din buzunar.
Şi uite că am ajuns la zi.
Uneori, lumea este mică. Poate fi şi neagră.
Depinde în ce situaţie te afli şi locul în care te găseşti.
Cred că cel mai important este să nutreşti speranţa că lumea poate fi şi bună, mai bună decât cea pe care o cunoaştem şi de care ne-am cam săturat.

Îi dau dreptate lui Napoleon

Nu fac politică. Dar politica nu mă lasă în pace, invadându-mă continuu, din toate părţile şi metodic prin oamenii care o practică precum şi prin cei care trăiesc pe lângă şi prin dânşii.
Sunt convins că pentru a face politică trebuie să-ţi meargă mintea. Ca să ajungi în parlament, în fruntea unui partid, a unui minister sau în fruntea statului, musai trebuie să ai şi alte calităţi.
Dar odată ajuns acolo, înainte de a te apuca de treabă, cred că depui un jurământ. Şi în jurământul pe care-l depui în folosul poporului, în faţa steagului, a imnului şi cerând ajutorul lui Dumnezeu, trebuie să spui că nu vei minţi, nu vei trişa, nu vei fura sau tolera pe oricine care face aceste lucruri.
Şi atunci, de ce oamenii politici sunt suspectaţi şi acuzaţi c-ar face exact invers?
Nu cumva este vorba despre altceva, ceva discret, profund, uşor de diagnosticat dar greu de evaluat?
În urmă cu 200 de ani, referindu-se probabil la aceeaşi problemă, Napoleon a spus că în politică, prostia nu e un handicap. Avea dreptate, că dac-ar fi, ce avantaje şi-ar trage unii. Se cunosc dânşii!

Prima zi de toamnă

"A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta."
Nichita a descris poate cel mai frumos şi în cele mai puţine cuvinte emoţia care te cuprinde la venirea toamnei. Dar cui i-au fost adresate aceste superbe cuvinte?
Probabil celei mai iubite şi deosebite persoane.
Oare câţi nu ne-am folosit de ele la început de toamnă sau atunci când ne-am gândit la persoana iubită?
Presupunând că persoana iubită a fost Nicolae (şi a fost mult iubitul întregului popor!) sau este Traian, Emil, Elena... s-ar potrivi să-ţi descrii emoţia de toamnă, folosind vorbele lui Nichita?!
Poate că Elenei i s-ar potrivi...