De ce îi invidiez pe bucureşteni

Nu pentru că de acolo se dă ora exactă şi nici pentru că ei reprezintă mai mult de 10 procente din populaţia României.
Nu rămân surprins atunci când străinii îi localizează în altă ţară, dându-le astfel posibilitatea să se simtă ca şi cetăţenii de acolo, adică, mai bine.
Faptul că se folosesc de transhumanţă nu de două ori pe an, ci la fiecare sfârşit de săptămână, mi-e indiferent.
Mirajul care-i atrage pe români spre Bucureşti şi faptul că majoritatea celor ajunşi acolo, acolo rămân, preferând să devină bucureşteni decât să se întoarcă pe meleagurile natale, nu-l înţeleg şi nici nu mă interesează.
Dar ce să mai lungesc vorba, au ei ceva cu totul special, ceva care îi deosebeşte radical de ceilalţi locuitori ai ţării. Ceva care ne determină să-i admirăm şi ne influenţează să-i urmăm precum oile turma.
Acel ceva este cunoscut numai de dânşii, fiind un secret foarte bine păstrat.
Am tot încercat să-l descifrez, dar în zadar.
Criteriile după care şi-au ales primarii în ultimii 20 de ani, rămân un mister pentru mine.
Să se fi luat după numele persoanei şi realizările acesteia? Să fi ţinut cont de aptitudini şi abilităţi? Poate după înfăţişare, charismă, frumuseţea sau tăria caracterului? Să fi fost vorba de nişte formule magice sau accesorii (gen ochelari, breloc, mustaţă, şuviţă etc). Or avea ei o galerie secretă cu tablouri ale monştrilor sacri şi vor s-o lărgească?
Misterul rămâne de nepătruns şi mă face să fiu invidios pe bucureşteni.
Au ştiut întotdeauna şi ştiu să-şi aleagă primarul.