Povara din podul casei

Poteca dinspre ulicioară dădea în poarta de lemn, care era deschisă. Unchiul Vania nu a părut surprins să mă vadă. Cred că mă aştepta, luându-mă după cana cu vin şi cele două bucăţi de peşte sărat de pe masă.

- Bună ziua, unchiule!

- Bine ai venit, nepoate! Cam rar pe la noi... îmi spuse el cuprinzându-mă cu braţele lui vânjoase şi afundându-mi faţa în barba lui mare şi mătăsoasă. La cei aproape optzeci de ani ai săi, moşu' se ţinea bine, iar barba lui mare, plină de smocuri multicolore, era pentru nepoţi, deopotrivă, obiect de joacă şi subiect de glume.

- Unchiule, iar am uitat să-ţi aduc vopsea albă pentru barbă...

- Nu-i nimic nepoate, nu-i prima dată când uiţi de promisiunea făcută!

 

Ne-am aşezat pe laviţă, sub umbrarul din papură împletită, la masa de lemn. Unchiul Vania s-a aplecat şi a luat dintr-un coş de nuiele de lângă masă, ceva împăturit într-un ştergar curat. Era o pâine mare, bine crescută şi rumenită, încă fierbinte, pare-se. Cu mâinile lui pricepute, care mi se păreau cândva mâini de uriaş, a frânt pâinea în două, jumătatea mai mare punând-o înaintea mea. În aer s-a răspândit un miros de pâine coaptă...

- Ai venit aseară, cu pasagerul? mă întrebă el.

- Da, cu pasageru'... i-am răspuns şi am început să mă simt ca odinioară când, copil fiind, veneam la el cu noaptea-n cap, pentru a mă furişa în cerdacul bărcii lui de pescar. Mă înveleam cu o pătură şi aşteptam cu sufletul la gură plecarea în baltă, la vârşele şi capcanele lui. De cele mai multe ori adormeam şi mă trezeam târziu, în legănatul bărcii, cu soarele strălucind pe cer, sub ploaia de stropi făcută de peştii prinşi în vintir.

 

Deşi au trecut câţiva ani de la ultima mea vizită, totul părea aproape neschimbat. Doar acoperişul din stuf al casei părea mai îmbătrânit. La mijloc, grinda s-a lăsat sub apăsarea anilor şi a unei poveri nevăzute.

S-a lăsat o linişte nefirească. Stânjenit fiind de aceasta, l-am întrebat, aruncându-mi privirea spre acoperişul vechi:

- Unchiule, dar ce s-a întâmplat cu acoperişul, de ce s-a gârbovit aşa? Ce ai agăţat acolo...

- Promisiunile... îmi răspunse el aproape în şoaptă. Apoi, a continuat, cu vocea lui liniştită, ca apa Dunării:

- Ascultă-mă... când eram tânăr, nu plecam urechea la cei care făceau promisiuni. Îi ascultam, le primeam promisiunile, dar imediat le şi azvârleam în mijlocul Dunării, să se ducă pe apa sâmbetei. Acu' la bătrâneţe, parcă m-am prostit de tot. Am început să cred în promisiuni, mai ales în cele ale guvernanţilor. Le-am înghiţit, precum înghite crapul momeala. Ce nu reuşeam să înghit, le-am tot strâns şi aruncat în pod... Şi uite câte s-au adunat, de s-a lăsat grinda casei.

 

Foto: ifim