Din păcate, cred că cifrele nu sunt false. Cei care ne-am născut după evenimentele evocate, cred că nu e cazul să ne asumăm ruşinea pentru acele dezastre. Dar suntem datori să le facem cunoscute, chiar dacă nu ne onorează şi să veghem ca asemenea tragedii să nu se mai repete. Şi mai avem o datorie de onoare, să ne cinstim eroii.
În colțul cel mai luminos al camerei am fotografia tatălui meu, în uniformă. Eram atât de mică, atunci când îmi povestea despre iadul războiului, despre cum a trecut el Prutul înot, ca să ajungă ACASĂ. Mereu am crezut că va fi o zi când vom sta pe îndelete de vorbă. Și n-a fost.. Povești trăite . Și nepovestite.
Fotografia tatălui, în uniformă, în cel mai luminos colţ al camerei. Foarte frumos spus. Cred că atunci când o priveşti şi mai ales dac-o asculţi, fotografia îţi va spune poveştile trăite şi nepovestite.
Tataie a fost luat prizonier, a stat 2 ani la rusi, s-a intors fara 2 degete , niciodata n-a vrut sa povesteasca ce a fost acolo. Doar atat mi-a zis: beam apa din urma de la copita calului.
Am cunoscut mulţi oameni care au făcut războiul. Abia acum realizez că nu au vrut să povestească despre ororile acestuia. Sau poate că nu ştiam să-i ascult. Tatăl meu şi toţi fraţii lui au făcut războiul. Au fost şapte fraţi.
Dezastru după dezastru.
RăspundețiȘtergerehttp://www.cotidianul.ro/interesant-o-alta-istorie-ascunsa-de-marii-istorici-ai-institutului-de-istorie-nationala-184823/
Se pare că la 23 august am suferit un dezastru mult mai mare.
La Cotul Donului, în două luni, am pierdut 353 ofiţeri.
În România, în circa 15 zile, am pierdut 509 ofiţeri.
Şi comparaţia ar putea continua.
203/472 subofiţeri morţi.
6680/10262 soldaţi morţi.
66959/171243 soldaţi dipăruţi.
etc. etc.
Sinistru!
Să scapi de la Stalingrad şi să fii ucis la doi paşi de Bucureşti!
Sper din tot sufletul ca cifrele de mai sus să fie false. Altfel ar trebui să murim şi noi de ruşine.
Din păcate, cred că cifrele nu sunt false.
ȘtergereCei care ne-am născut după evenimentele evocate, cred că nu e cazul să ne asumăm ruşinea pentru acele dezastre. Dar suntem datori să le facem cunoscute, chiar dacă nu ne onorează şi să veghem ca asemenea tragedii să nu se mai repete. Şi mai avem o datorie de onoare, să ne cinstim eroii.
În colțul cel mai luminos al camerei am fotografia tatălui meu, în uniformă.
RăspundețiȘtergereEram atât de mică, atunci când îmi povestea despre iadul războiului, despre cum a trecut el Prutul înot, ca să ajungă ACASĂ.
Mereu am crezut că va fi o zi când vom sta pe îndelete de vorbă.
Și n-a fost..
Povești trăite .
Și nepovestite.
Fotografia tatălui, în uniformă, în cel mai luminos colţ al camerei. Foarte frumos spus. Cred că atunci când o priveşti şi mai ales dac-o asculţi, fotografia îţi va spune poveştile trăite şi nepovestite.
ȘtergereTataie a fost luat prizonier, a stat 2 ani la rusi, s-a intors fara 2 degete , niciodata n-a vrut sa povesteasca ce a fost acolo. Doar atat mi-a zis: beam apa din urma de la copita calului.
RăspundețiȘtergereAm cunoscut mulţi oameni care au făcut războiul. Abia acum realizez că nu au vrut să povestească despre ororile acestuia. Sau poate că nu ştiam să-i ascult. Tatăl meu şi toţi fraţii lui au făcut războiul. Au fost şapte fraţi.
Ștergere